În căutarea fericirii: repetivitatea si plictiseala minţii raţionale, faţă de mereu noua Graţie Divină

Dobândirea fericirii intense şi care să nu dispară constituie o aspiraţie fundamentală(mai mult sau mai puţin conştientă) a oricărui om. Centrarea fiinţei umane la nivelul minţii raţionale, a intelectului, căutarea fericirii la acest nivel aduce, pe măsură ce experienţa se acumulează, următoarea constatare dezamăgitoare: mintea este intotdeauna doar repetitivă, mecanică, sau altfel spus ea doar compară (ceea ce este în fond tot o acţiune repetitorie). Ori această repetiţie a minţii raţionale produce inevitabil mai devreme sau mai tarziu plictiseala, caracterizata de o dispariţie a fericirii, a stării de satisfacţie şi împlinire. Această afirmaţie poate parea banală şi usor de înţeles, dar edificarea interioară asupra acestui adevăr poate necesita destul timp. Se ridică aşadar următoarea problemă: unde putem găsi ceea ce este etern nou, care să ne fie accesibil şi care sa ne umple de fericire neafectată de plictiseala rezultată din repetitivitate?

În contradicţie cu mecanicitatea şi repetiţia minţii se constată prin experienţă directă că starea de transcendenţă apărută in om prin revărsarea Graţiei Divine este caracterizată de un misterios farmec mereu nou în fiecare clipă.

Această realitate a diferenţei de noutate între minte şi Graţia Divină este una paradoxală, uimitoare. Omul încearcă (fără succes după cum se constată în cele din urmă) să scape de senzaţia de plictiseală rezultată din repetitivitatea minţii prin schimbarea obiectelor şi subiectelor asupra cărora se apleacă mintea. Schimbăm fără încetare felurite maşini, case sau alte obiecte, idei asupra cărora ne aplecăm intelectul, sau alte fiinţe a căror companie o căutam rămânând însă centraţi la nivelul minţii, schimbăm exteriorul dar nu schimbăm modul cum percepem noi lumea, nu ne schimbăm pe noi, si procedând astfel constatăm după mulţi ani că plictiseala, insatisfacţia au reapărut deşi am trăit într-un carusel nebun exterior. Printr-o uimitoare diferenţă faţă de situaţia anterioară, starea de satisfacţie care apare în momentul coborârii Graţiei Divine asupra omului sub forma fericirii transcendente este percepută ca fiind in orice moment nouă, deşi parcă nu se schimbă nimic: nu mai există gânduri (sau când acestea apar nu mai suntem interesaţi de ele fiindcă ce atracţie prezintă schimbările de la nivelul minţii faţă de fericirea misterioasă resimţită?), şi există o stare paradoxală în care deşi parcă trăim intr-un vid nemişcat, am dori ca acesta să nu dispară niciodată fiindcă esenţa lui este opusă plictiselii fiind caracterizat de un farmec nou în fiecare clipă dar pe care nu-l putem explica de ce apare.