"Sunt epoci în care nu poti inainta decat mergand contra curentului" - Mircea Eliade
Home » » 4 LUNI, 3 SĂPTĂMÂNI ŞI 2 ZILE (Cristian Mungiu, 2007)

4 LUNI, 3 SĂPTĂMÂNI ŞI 2 ZILE (Cristian Mungiu, 2007)








„Dacă-ţi voi spune că ciuma se răspândeşte prin cocoşaţi, te vei înspăimânta de numărul cocoşaţilor; deşi până acum nici nu-i băgai în seamă.” Antoine de Saint-Exupéry


Sexualitatea este „un instinct asociat cu spiritul, exprimând prin aceasta dezvoltarea, descoperirea, creşterea şi expansiunea vieţii însăşi” (Fausto Antonini). Oamenii cu o sexualitate puternică şi armonioasă sunt mai lucizi, mai liberi, mai optimişti, ei nu mai pot fi transformaţi cu uşurinţă în fiinţe fanatice, obtuze, devin greu de înrobit, de manipulat. Majoritatea sistemelor religioase şi regimurile totalitare, ce au urmărit controlul şi dominaţia cât mai puternică asupra fiinţelor umane, au îngrădit şi condamnat sexualitatea de-a lungul istoriei, au asociat mereu sexul cu păcatul, cu imoralitatea, au depus eforturi înverşunate în direcţia distrugerii şi pervertirii sexualităţii, privând-o de caracterul ei sublim, sacru.

Asemenea teologilor creştini, puritanii „tovarăşi“ creează schisme intre sexualitate si dragoste, acuză vehement, vulgarizează, diabolizează senzualitatea. Radu Dumitriu în cartea „De vorbă cu tinerii“ (1968) vorbeşte despre „satisfacţiile efemere ale actului sexual“, asociază actul sexual cu o „acuplare bestială care înseamnă a renunţa la adevăratele bucurii ale dragostei“. Erotismul se opune gregarelor idealuri colectiviste ale societăţii, de aceea, pe lângă controlul parental este necesar şi cel social: „viaţa în colectiv supravegheată“ (I. Vinţi, C. Pascu). Oamenii sunt priviti ca nişte animale domestice ce trebuie să se înmulţească în interesul statului, reproducerea fiind unica funcţie acceptabilă, folositoare a sexualităţii: „Să fim convinşi noi, să-l convingem pe adolescent că firescul este acela de a pune sexualitatea în slujba reproducerii“ (I. Vinţi, C. Pascu); „societatea veghează la orientarea vieţii sexuale pe făgaşul util şi poate asigura un ritm potrivit de creştere a populaţiei“ (Sfaturi pentru tinerii căsătoriţi, 1975 - I. Vinţi). Sexul este considerat o problemă, el fiind „distrugător fizic şi moral“, iar „rezolvarea ideală a problemelor sexuale este căsnicia“ (I. Vinţi, C. Pascu). Raporturile premaritale „determină perturbarea procesului de învăţămînt, de pregătire multilaterală a tinerilor“ (Niţescu). Monstruoasele decrete 770/1966 şi 441/1985 au făcut ca aceste idei hilare să poată fi aplicate la scară largă, femeile suportând ororile acestei ideologii demente, fiind permanent expuse la presiuni psihice, la sechele interioare, la mutilări fizice, la oprobiul public: „o destrăbălată“, „s-a lăsat batjocorită“, „curva“, „mamă criminală“ (documentarul „Născuţi la comandă. Decreţeii“ regizat de Florin Iepan ne dezvăluie amănunţit această terifiantă realitate a acelor vremuri).

Cu toate că la noi regimul totalitar a fost într-o oarecare măsură înlăturat, multe dintre aceste principii rudimentare s-au menţinut la fel de puternice în conştiinţa populaţiei, şi acum erotismul, plăcerea carnală rămânând „păcate“ condamnate în continuare nu numai de o rigidă morală religioasă ci şi de una laică, la fel de absurdă, de hidoasă. La polul opus, curentul pornografiei a redus sexualitatea doar la elementele fizice, instinctuale, deposedând-o de aspectele sale sublime şi târând-o astfel în noroi. Se promovează o sexualitate ostentativă, deşănţată, ce a condus la adevărate monstruozităţi ce fac dovada degenerescenţei la care s-a ajuns.

Filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ explorează zonele subconştientului colectiv legate de sexualitate, dezvăluind o parte din ţesătura sinistră inoculată, construită aici de-a lungul timpului. Acţiunea filmului urmăreşte activităţile unei studente pe parcursul unei zile şi surprinde imaginea vieţii cotidiene, o frământare permanentă, un contact neîncetat cu probleme obişnuite, unele mici şi neimportante, multe dintre ele acute, ce trebuiesc rapid rezolvate, altele majore, grave. Evenimentele din aceasta zi îi vor facilita Otiliei, personajul principal din film, accesul la regulile nescrise legate de sexualitate, adânc pătrunse în mentalităţile oamenilor, reguli care le influenţează fundamental comportamentul, aspiraţiile, tendinţele, reacţiile, judecata.

Ritmul din ce în ce mai alert al filmului, imaginile sacadate, goana Otiliei prin cartiere întunecate, pe străzi întortocheate, prin locuri strâmte, insalubre, prin teritorii străine, parcă interzise, senzaţia de insecuritate, de necunoscut, de pericol, este o trimitere directă la pătrunderea acesteia în zonele subconştientului. Această „călătorie“ o face să-şi conştientizeze traumele interioare personale şi îi dezvăluie oamenii din jurul ei într-o cu totul altă lumină. Otilia, personaj de inspiraţie orfică, o fiinţă altruistă, curajoasă resimte în toată fiinţa ceea ce descoperă, chiar prin intermediul realităţilor cotidiene. Aceasta „călătorie“ nu este o călătorie izbăvitoare, purificatoare, ea nefiind pregătită pentru conştientizarea acestor realităţi. Revelarea cumplitelor impregnări subconştiente este o adevărată coborâre în infern, Otilia fiind şocată, traumatizată, iremediabil afectată, de ceea ce receptează, de ceea ce i se petrece:

„Auzi, ştii cum zic eu să facem ? Nu mai vorbim niciodată despre asta.“

Sexualitatea transfiguratoare, înălţătoare, sublimă nu mai există nici măcar ca ideal, totul este acoperit de gunoaiele ce zac în subconştientul colectiv. Flăcările iadului predicate de creştini nu sunt ceva metaforic, ce ar exista undeva departe, într-un spaţiu aproape ireal, imaginar, ci sunt reale, palpabile, sunt aici. Regizorul Cristian Mugiu ne transportă într-un veritabil tur al unei zone infernale, ne pune faţă în faţă cu multe din clişeele noastre interioare, multe dintre ele total ignorate, ce stau la baza lipsei de orizont, a incomunicabilităţii, a închistării, a mizeriei în care ne aflăm: sexualitatea este o greşeală, „eu nu vă judec pentru ce vi s-a întâmplat. Toată lumea greşeşte în viaţă“, „...cine greşeşte plăteşte, eu am greşit ...“; sexualitatea poate cauza o condamnare, deci privarea de libertate (avortul era ilegal), „domnişoară asta nu-i de joacă. Ştiţi că e de puşcărie ce facem noi aici“, „ştiţi că de la 4 luni încolo e altă încadrare; nu te mai bagă la avort, te bagă la omor. Şi-i de la 5 la 10 ani“; sexualitatea este cauza unei sarcini nedorite, deci a unui posibil avort, este în legătură cu toate complicaţiile legate de acesta (mai ales în perioada comunistă), cu găsirea unui felcer, cu lipsa de acces la echipament medical adecvat, cu posibilitatea apariţiei complicaţiilor medicale corelată cu inoportunitatea apelării la asistenţă medicală calificată, „salvarea, vă zic ceva, dacă ati chemat-o deja suntem pe jumătate la puşcărie cu toţii“; actul sexual silit, dezgustător, traumatizant, obţinut prin condiţionarea femeii este tot o formă a sexualităţii, „eu sunt drăguţ cu dumneavoastră şi vă ajut, şi atuncea şi dumneavoastră puteţi fi drăguţe cu mine ... dacă vreţi imi ziceţi care-i prima, dacă nu m-am ridicat şi am plecat“; sexualitatea este în legătură cu micul cadavru de pe podea, „L-am dat afară. E în baie.“, precum şi cu regulile de a scăpa de acesta, „A, foarte important ce am uitat să vă zic. În nici un caz să n-aruncaţi avortonul în veceu că se înfundă, da, nici bucaţi, nici întreg ... şi nici să te apuci să mi-l îngropi să-l răscolească câinii sau mai ştiu eu ce ... îi dai drumul jos pe gheena de la etajul 10, clar ?“; actul sexul este prilejul atâtor angoase, stresuri, discuţii evitate, „ce faci dacă eu rămân însărcinată ... este foarte posibil ... te-ai gândit vreodată...“, „să îţi dai drumu' afară când faci cu mine....“, „joi, te-am rugat să ai grijă, da, să termini afară, ti-aminteşti, şi ... ţie puţin ţi-a păsat“, „important e să ai grijă să nu rămâi“; sexul poate duce la o legatură nedorit de lungă cu o persoană nepotrivită, „nu am de gând să-mi petrec restul vieţii făcându-ţi ţie pireu“.

Scena petrecerii aniversare va rămâne, cu siguranţă, memorabilă în cinematografia românească. Grupul de invitaţi, cetăţeni model, oamenii sistemului, intelectuali bine hrăniţi, autosuficienţi, realizaţi conform normelor sociale, mândri de valoarea lor, de ideilor lor, emiţând teorii ale moralităţii şi realizării personale, este dezgustător prin platitudinile, ipocriziile, stupidităţile declamate, un grup debil compus din fiinţe ce s-au autoizolat într-o cuşcă a infirmităţii, a ignoranţei. El reprezintă intelectualitatea românească, intelectualitate ce a pactizat cu sistemul comunist, semidocţi ce au susţinut comunismul atât de mult timp la noi, adevărate cadavre umblătoare ce întreţin şi promovează şi acum multe din vechile mizerii, din falsele valori. La masă, ei nu poartă un dialog ci fiecare vorbeşte singur, autoadorându-şi propriile gânduri, propriile cuvinte, un joc de domino verbal în care frazele nu sunt altceva decât materializarea sechelelor fiecăruia, un şocant dialog al surzilor.

Ei pot reprezenta şi viitorul, împlinit după evenimentele din 1989: mai multă mâncare, mai mult confort, mai mult divertisment, mai multă informare („dă drumul la televizor să vedem ...„), din pacate însă toate de o calitate ordinară, imbecilizantă. Aşadar, deşi în aparenţă am depăşit mizeria comunistă, în realitate doar exteriorul, forma este schimbată, conţinutul fiind la fel de găunos, noi trăind în continuare în aceeaşi groapă de gunoi, pe acelaşi focar de infecţie.

Personajele fac parte din această lume perversă, ele se adaptează, perpetuează, preiau din deviaţiile sistemului: perfidia lui Bebe, indolenţa manipulatoare, extrem de eficace a Gabiţei, infantilismul egotic, obositor al lui Adi, etc. Vieţuirea urmează un curs implacabil, parcă dinainte stabilit, cu o mulţime de probleme ce apar şi se rezolvă parcă de la sine, situaţii simple, situaţii complicate, unele încheiate, altele rămase neterminate, în aer, parcă puncte de plecare pentru viitoare intrigi, pentru viitoare existenţe ratate.

Finalul filmului, cu refrenul muzical din fundal, obsesiv, plin de patos, perimat, cu umbrele ce dansează neîncetat, cu meniul atât de binecunoscut de chelner, prezentat ca o concluzie, „Deci … muşchi de vită, muşchi de porc, ficăţel la capac, creier pane, măduvioare“, punctează cinic imaginea unei vieţi închise, fără sens, o aluzie la omul zdrobit de societate, redus practic la o adunătură de organe.

„4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ oferă o radiografie clinică, necruţătoare, a tenebroaselor impregnări din subconştientul colectiv legate de sexualitate, şi bineînţeles a mutaţiilor, monstruozităţilor, diformităţilor, ce apar ca rezultat direct al acestor realităţi subconştiente. Un film al înstrăinării, al incomunicabilităţii, un film profund pesimist despre dezumanizare, despre lipsa de orizont, despre un mecanism infailibil de alienare, de zombizare a fiinţelor umane, mai exact a noastră, a tuturor.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu