Yoghinii MISA blog

Opinii despre Yoga, Tantra, spiritualitate, despre o viata sanatoasa, despre iubire si sexualitate, despre abuzurile si nedreptatile savarsite impotriva yoghinilor, despre societatea contemporana si evolutia umanitatii, despre esecul planurilor de creare a unei dictaturii globale si despre prabusirea cabalei satanice a "iluminaților"

miercuri, 27 noiembrie 2013

De ce revolutia exterioara NU este o solutie

Niciun comentariu :
“In capitalism avem de a face cu exploatarea omului de catre om. In comunism insa este invers”
(folclor urban din perioada comunista)

Am scris acest articol ca urmare a comentariilor la filmul “Invisible Empire” si in care afirmam ca nu sunt de acord cu chemarile aproape disperate ale realizatorului filmului la actiuni de strada imediate. In cele ce urmeaza am sa explic afirmatiile de atunci asa cum am promis. Inca de la inceput va previn ca nu este numai o problema de logica, ceea ce am vrut atunci sa spun se reflecta direct in viata noastra la toate nivelele si intelegerea acestor idei consider ca poate sa ne aduca mai aproape de o stare de armonie in lumea in care traim.

Sunt din ce in ce mai multi aceia care – promovand adevarul din spatele trusturilor media – cheama la unirea tuturor fortelor populare ca luand puterea din mainile celor putini sa fie data inapoi poporului.
 

Egipt - un exemplu de revoluţie care nu a avut un rezultat pozitiv pentru poporul egiptean

Avand experienta comunismului care s-a condus dupa sloganul “puterea celor multi asupra celor putini” si a capitalismului care “divide si cucereste”, si considerand esecul lamentabil a ambelor sisteme (pentru ca fiecare dintre el, mai devreme sau mai tarziu, a ajuns in aceiasi situatie: puterea este data celor putini si puternici care-i conduc pe cei multi), fiecare ar trebui sa fie foarte precaut in asi insusi una dintre cele doua chemari: fie spre unitate fie spre a urma interesul individual! De fapt trebuie sa fim atenti in a urma orice apel care nu vine din Inima noastra.

Trebuie sa intelegem unde anume au esuat fiecare dintre aceste doua sisteme pentru a putea transforma ceva. Partea dificila in aceasta analiza apare inca de la inceputul ei prin faptul aparent paradoxal ca aceste doua sisteme (comunismul si capitalismul) acopera – numai in aparenta – ambele directii posibile prin care oamenii pot interactiona: unitatea si separarea.

O minoritate elitista oculta detine puteri asupra celor multi

Fie ca oamenii s-au unit formand o majoritate populara (precum in comunism), fie ca oamenii si-au vazut fiecare de telurile sale fiind guvernati de legile statului de drept (precum in capitalism), rezultatul se pare ca este mai devreme sau mai tarziu cam acelasi pentru toti: o minoritate elitista oculta detine puteri asupra majoritatii oamenilor care nici banuiesc ce li se petrece. Daca prin unitatea celor exploatati sau prin separarea lor legica (in baza unor legi) rezultatul totusi tinde sa devina acelasi ne putem intreba pe buna dreptate care ar fi solutia? De asemenea, aceasta revenire constanta la faza de confiscare intr-un fel sau altul a puterii de catre grupuri oculte ne arata ca problema exploatarii inumane si elitismului nu poate sa fie cautata in sistemul de organizare al majoritatii ci mai degraba in natura acestei majoritati care se pare ca genereaza intotdeauna aceleasi situatii in absenta unei formari adecvate.
 

Sa luam aceste doua exemple si sa vedem daca nu cumva in spatele lor se gaseste un element comun care sa fie de fapt cauza esecului, chiar daca cele doua sisteme par ca se complementeaza perfect (deci cu alte cuvinte acopera toata gama de posibilitati si deci esecul nu are cum sa fie undeva in afara).

Am vazut ca daca oamenii se unesc pentru a forma o anumita forta populara ei isi pun in comun tot felul de ganduri si aspiratii care apoi devin un fel de rezervor gigantic ce acumuleaza toate experientele lor. Avem de a face astfel cu ceea ce generic se numeste subconstientul colectiv. Comunismul face ca acest subconstient colectiv sa se ampifice foarte mult iar oamenii sa fie in mod foarte direct si dinamic conectati la el, fiind astfel puternici influentati de continutul acestuia.

Pe de alta parte sistemul capitalist face ca oamenii sa fie dominati de ideea ca sunt speciali si diferiti, le stimulteaza spiritul de competitie pana intr-acolo incat nu mai exista aproape nici un fel de forta de coeziune intre indivizi. Aceasta ii aduce pe indivizi la discretia fortelor statului care sunt singura forta ce nu poate sa fie confruntata cu nici o opozitie viabila.

Pentru a intelege cum este posibil ca aceste doua sisteme atat de diferite sa duca totusi la aparitia aceleiasi puteri oculte si chiar la sustinerea ei atat prin dezvoltarea sistemului cat si prin caderea sa (cum s-a petrecut cu sistemul comunist care chiar si prin caderea sa a hranit aceeasi putere oculta care s-a hranit in primele faze dupa cadere chiar din “hoitul” sistemului rapus) cred ca trebuie sa ne aplecam asupra unor mecanisme fundamentale ale fiintei umane, mecanisme care o fac sa reactioneze in acest fel atat individual cat si in grup.

Initiatul si egoistul: Omul si umbra sa

Un element foarte importat de care trebuie sa tinem seama aici este si faptul ca in natura umana anumite principii care se afla in profunzimea sa vor face ca mai devreme sau mai tarziu fiinta respectiva sa se comporte si sa se organizeze cam in acelasi fel in conditii similare. Aici ma refer de pilda la conceptul de “fiinta aleasa” sau de “elita”. Acest concept a fost intotdeauna o umbra – o reflexie in planurile inferioare – a conceptului spiritual de initiat si de cerc esoteric (ocult). Oamenii care nu au nivelul de constiinta – sau nu mai au nivelul – sa perceapa acest concept de initiat cu toate consecintele sale, cauta in mod inconstient sa isi gaseasca un statut aparte sau se se diferentieze de ceilalti pentru ca aceasta este ceea ce ei inteleg din notiunea de initiat: o persoana aparte care isi mentine distanta fata de ceilalti. Aceasta se traduce din perspectiva egoului prin notiunea de “elita” si “elitism”. Ceea ce era semnul unui nivel superior de constiita – initiatul – devine acum marca nivelului inferior de constiinta – egoistul sau elitistul. Asadar putem observa cum elitistul este o copie caricaturala (din perspectiva ego-ului) a initiatului.

Daca initiatul este o fiinta care prin natura cunoasterii sale este deasupra celorlalti care se afla intr-un stadiu de inceput al aventurii evolutiei, egoistul sau elitistul este cel care prin natura limitarilor sale se considera special, aparte sau “cel ales”. Sentimentul de a fi special devine central in cazul egoistului pe cand in cazul initiatului interesul pentru cunoastere si transformare evolutiva este elementul central al interesului sau. Pe cel initiat il intereseaza sa se perfectioneze si prin aceasta – chiar daca nu urmareste aceasta – el capata un statut aparte fata de ceilalti care inca nu stiu sau nu s-au transformat. Statulul aparte al initiatului rezulta din insasi natura lucrurilor pe cand statului aparte al elitistului sau egoistului rezulta dintr-un efort constant pentru a dobandi si mentie aacest statut. Pe cel egoist sau elitist il intereseaza sa aiba un statut aparte chiar daca nu merita in realitate aceasta, el fiind un om de cele mai multe ori mediocru ce nu ar merita in realitate acest statut. Tocmai de aceea egoistul incepe sa faca eforturi de a isi face o imagine de fiinta aleasa, de apartenenta la o elita, si sa isi mentina aceasta imagine prin mistificarea adevarului sau chiar prin efortul de a-i face pe ceiallti sa para mai jos in loc sa isi dirijeze el eforturile pentru a se eleva personal. Pentru aceasta el se grupeaza impreuna cu altii care au aceeasi mentalitate in grupe oculte care se autointituleaza alesi sau elite.
 

Grupele de initiati isi pastreaza anonimatul si discretia datorita necesitatii obiective ce apare prin diferenta foarte mare de nivel intre constiinta si manifestarile initiatilor si cei care inca se afla in ignoranta. Munca lor se desfasoara asupra lor insisi iar discretia lor se mentine in mod natural si fara efort. Daca nu ar fi aceasta diferenta de nivel de constiinta, grupa de initiati nu ar pastra nici un secret. Pe de alta parte elitistii sau egoistii nu au de cele mai multe ori nici un motiv ce in mod obiectiv ar necesita pastrarea unor secrete in afara nevoii de a parea altfel decat sunt, de a juca un joc de imagine care se bazeaza in mare parte pe manipularea abila a secretului si astfel de a detine puterea in mod formal si ilegitim.

Ei isi cultiva o anumita imagine de sine prin plasarea aparent in centrul atentiei a notiunilor de caritate si intrajutorare, de umanism si evolutie, insa la o analiza atenta observam in mod evident ca acestea nu sunt decat niste jocuri de imagine foarte bine gandite (si nesustinute deloc de actiunile lor concrete) pentru a mentine ideea de elita morala si chiar spirituala si a justifica actiunile realizate de pe aceasta pozitie.

Din aceasta perspectiva elita se substituie ordinii naturale, un surogat a ceea ce in mod natural apare in sanul comunitatii prin evolutia unor indivizi care devin initiati. Elita este o aberatie a naturii care cauta sa se ascunda tocmai imitand natura. Elita conducatoare isi justifica existenta prin faptul ca cineva trebuie sa conduca si sa isi asume aceasta iar ei sunt aceia pentru ca sunt “cei alesi”. In timp insa tinde sa devina clar ca valoarea elitei este la acelasi nivel cu a celorlalti oameni pe care ii conduc si atunci se instaleaza tirania mediocritatii asupra mediocrilor, sau … “exploatarea omului de catre om”.
Sursa: Advaitananda blog

marți, 26 noiembrie 2013

Judecătorul - marionetă Ionuț Matei și tenebroasele sale legături cu lumea interlopă (III)

Niciun comentariu :
de instructor yoga Nicolae Catrina

Citiți partea a doua a articolului


Suspecta „omenie” şi „clemenţă” de care a dat dovadă judecătorul Ionut Matei faţă de infractorul recidivist Ion Balint zis și Nuțu Cămătaru i-a adus se pare în buzunar frumuşica sumă de 2 000 000 de euro.

Dosarul lui Gregorian Bivolaru a fost şi va rămâne o veritabilă oglindire inversă a dosarului recidivistului notoriu Nuțu Cămătaru (foto), căruia Ionuţ Matei i-a anulat pedeapsa şi totodată a dispus să nu fie folosite în instanţă convorbirile telefonice explozive pe care Ion Balint, alias Nuțu Cămătaru le realiza pe ascuns din închisoare şi în care chiar făcea referire la sumele imense de bani pe care i le-a dat judecătorului Ionuţ Matei ca să-l „ajute” să scape din închisoare.

Un articol apărut pe 9 iunie 2013 în cotidianul online „Lumea justiției” aduce și mai multe clarificări în direcția implicării certe – atestată de însăși deciziile sale mai mult decât dubioase de favorizare a unor infractori notorii – a judecătorului Ionuț Matei în structura mafiotă tentaculară, multi-ramificată, care a acaparat aproape în totalitate justiția românească.

Considerăm ca fiind profund semnificativă această remarcabilă sincronicitate, prin care publicația citată (care, trebuie să precizăm, nu se referă absolut deloc la procesul lui Gregorian Bivolaru!) a venit, cu numai câteva zile înainte de judecarea pe fond a dosarului lui Gregorian Bivolaru (care a avut loc pe data de 14 iunie 2013), să completeze informațiile referitor la bizara, dar certa „prietenie” (care este bazată în realitate pe mite substanțiale, fiecare în valoare de sute de mii de euro!) dintre magistratul corupt Ionuț Matei și Ion Balint, alias Nuțu Cămătaru, ce era considerat în unanimitate de procurori ca fiind „cel mai periculos infractor din România”.

Într-un articol anterior am arătat că judecătorul Ionuț Matei a fost pionul principal al „caracatiței” mafiote care a vizat eliberarea condiționată cu mult înainte de termen a interlopului Nuțu Cămătaru, el (Ionuț Matei) fiind cel care a realizat în acest sens o adevărată potlogărie judiciară: după ce a fost introdus „cu șusta” (după cum vorbeau între ei frații Cămătaru într-o convorbire telefonică interceptată legal – adică a fost pus în acel complet de judecată printr-o intervenție de culise), „onorabilul” Ionuț Matei i-a redus interlopului pedeapsa exact la durata deja petrecută de acesta în arest. Această mizerabilă „scamatorie” a lui Ionuț Matei – ce ar putea fi considerat pe bună dreptate un fel de „Iozefini” penibil al magistraturii românești – nu a rămas, desigur, neobservată. Cu toate acestea însă, în loc să fie sancționat, el a fost până la urmă... avansat, și a tot continuat să avanseze în ierarhia magistraturii românești până când a ajuns la ÎCCJ, fiind recent (în urmă cu două zile) chiar numit vicepreședinte al acestei instituții!

Un aspect care a rămas însă complet necunoscut marelui public dar care a fost dezvăluit în luna iunie de cotidianul Lumea justiției este acela că IONUȚ MATEI, ÎMPREUNĂ CU ALȚI MAGISTRAȚI, AU FOST CERCETAȚI DE PROCURORII DNA PENTRU DOUĂ INFRACȚIUNI GRAVE: LUARE DE MITĂ ȘI FAVORIZAREA CLANULUI CĂMĂTARILOR!

Este important și totodată semnificativ aici de menționat și cine sunt ceilalți magistrați care au fost cercetați de DNA alături de Ionuț Matei: subliniem în primul rând numele CRISTINEI ROTARU, care face parte și ea din „completul negru”de la ÎCCJ și care iată că era de multă vreme colegă de scamatorii judiciare cu „venerabilul” Ionuț Matei – alias „Iozefini”, deși ea acționa se pare într-un mod ceva mai discret, evitând cu abilitate să iasă în lumina reflectoarelor, ori altfel spus, să-și asume fățiș anumite responsabilități.

O altă judecătoare coruptă de pe „lista neagră” a DNA este o mai veche „cunoștință” de-a noastră, LIA SAVONEA (cea care a oferit „acoperirea legală” pentru descinderile în forță ale Procuraturii, Jandarmeriei și Poliției în 16 locuințe private ale unor yoghini, în data de 18 martie 2004). La aceste nume se mai adaugă judecătorii Iulian Dragomir, Luminița Zglimbea, Traian Gherasim (pensionat, în momentul de față) și Vasile Alixandri (decedat între timp).

Ori, este absolut uluitor faptul că niște judecători (și în primul rând cei de la ÎCCJ) care soluționează, printre altele, cazuri de mare corupție, sunt cercetați ei înșiși tocmai pentru corupție, având la rândul lor dosare penale de corupție la DNA! Acest fapt incredibil (dar perfect posibil, după cum se vede, în justiția din România) este dovedit de o ordonanță a DNA din data de 15 noiembrie 2011 ce a fost emisă de procuroarea Carmen Rusu (de la Secția I a DNA), ordonanță în care se decide neînceperea urmăririi penale (NUP) pentru toți acești magistrați. (Am atașat în finalul articolului fotocopia acestei ordonanțe).

Ordonanța respectivă relevă faptul că doi dintre judecătorii „completului negru” (Ionuț Matei și Cristina Rotaru) au fost cercetați, până în noiembrie 2011, pentru luare de mită în legătură cu favorizarea clanului Cămătarilor. Dosarul penal respectiv a fost deschis la plângerile penale formulate de procurorul Marian Sintion (cel care i-a trimis în judecată pe frații Cămătaru în urmă cu mai mulți ani), plângeri în care acest procuror a sesizat DNA cu privire la faptul că Ionuț Matei și Cristina Rotaru, în februarie 2007, pe când amândoi erau judecători la Curtea de Apel București, au admis un apel și au pronunțat o pedeapsă atât de mică încât ea a coincis – „milimetric”, ca să zicem așa – cu perioada de detenție deja efectuată de inculpatul Balint Ion (alias Nuțu Cămătaru), astfel încât acesta a fost pus imediat în libertate.

Procurorul Sintion a acuzat (venind și cu probe solide în acest sens!) existența unei „frății” oculte de tip mafiot, multi-tentacular, în care sunt integrați și anumiți magistrați – printre aceștia numărându-se și judecătorii Ionuț Matei și Cristina Rotaru – ce s-au implicat în „susținerea intereselor” membrilor clanului Cămătaru, în schimbul unor sume uriașe de bani – de ordinul sutelor de mii de euro (spre exemplu, numai pentru procesul în care Nuțu Cămătaru a fost pus în libertate ca urmare a acelei decizii năucitoare a lui Ionuț Matei, clanul Cămătarilor a „cotizat” cu peste 2,5 milioane de euro, care au fost dați drept mită pentru persoanele implicate în eliberarea lor ilegală, cea mai mare sumă revenindu-i atunci lui Ionuț Matei).

Cu toate acestea, ordonanța la care ne-am referit precizează că din actele premergătoare efectuate de procuroarea Carmen Rusu (din cadrul DNA) nu au reieșit suficiente indicii privind săvârșirea infracțiunii de luare de mită care a fost sesizată la DNA de procurorul Sintion, astfel că la data de 15 noiembrie 2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale (NUP) față de judecătorii ÎCCJ Ionuț Matei, Cristina Rotaru, Luminița Livia Zglimbea, Alixandri Vasile și Traian Gherasim, precum și disjungerea cauzei sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu și favorizarea infractorului și declinarea competenței dosarului în favoarea Secției de urmărire penală a Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de magistrații Gheorghe Mihai, Iuliana Popescu, Cristina Rotaru, Francisca Vasile, Ionuț Matei, Iulian Dragomir, Lia Savonea și Florentina Vasilăteanu.


În concluzie, ordonanța DNA demonstrează că doi dintre judecătorii din „completul negru” al ÎCCJ, respectiv judecătorii Ionuț Matei și Cristina Rotaru, au avut până aproape de sfârșitul anului 2011 dosar penal la DNA, dosar în care se efectuau acte premergătoare pentru infracțiunea de luare de mită. Și totuși, exact în acea perioadă, acești judecători suspectați de corupție soluționau cu nonșalanță... cazuri de corupție! Iar faptul cel mai dubios este că, până în momentul dezvăluirilor din Lumea Justiței, atât respectiva ordonanță precum și existența unui dosar penal de cercetare a judecătorilor respectivi pentru corupție au fost complet trecute sub tăcere, aceasta sugerând cu putere, printre altele, și o anumită complicitate infracțională chiar la „vârful” decizional al justiției românești! Afirmăm aceasta pentru că, în mod evident, dacă existența acestui dosar ar fi fost făcută publică, atunci toți judecătorii vizați (și în primul rând cei doi din cadrul „completului negru” de la ÎCCJ) ar fi trebuit să se declare incompatibili și să se abțină să judece diferitele cazuri de corupție pe care ei totuși le-au instrumentat și soluționat.

În lumina acestor dezvăluiri, putem înțelege mai bine de ce, în data de 12 aprilie 2012, adică la doar câteva luni după emiterea acestei ordonanțe (prin care acești doi judecători din „completul negru” au primit NUP pentru mită și s-a disjuns cauza pentru abuz în serviciu și favorizarea infractorului), instanţa supremă a desființat deciziile anterioare ale instanţelor de la Sibiu și Alba Iulia și a decis să reţină spre rejudecare dosarul în care Gregorian Bivolaru a fost achitat pentru toate acuzațiile care îi fuseseră aduse, admiţându-se astfel recursul procurorilor.
 
Această măsură abuzivă (care, culmea impertinenței și a batjocurii, a fost motivată oficial de judecătorii cei corupți din „completul negru” prin afirmația – de un imens cinism și de o revoltătoare bășcălie – că prin anularea deciziilor anterioare de ACHITARE, în felul acesta Gregorian Bivolaru dobândește dreptul de a se apăra!!!) sugerează cu putere, dat fiind contextul existenței unor dosare penale împotriva lui Ionuț Matei (foto) și a Cristinei Rotaru, că acești doi judecători au putut fi cu ușurință șantajați TOCMAI PE BAZA DOSARELOR RESPECTIVE și, în schimbul deciziei de neîncepere a urmăririi penale împotriva lor, ei au acceptat tot ce au fost șantajați în felul acesta să accepte, aici intrând și decizia complet abuzivă de rejudecare a cazului Gregorian Bivolaru!

Iată deci că, odată cu divulgarea publică a existenței acestei ordonanțe, a apărut și o dovadă certă, dincolo de orice speculații și interpretări, a faptului că asupra acestor judecători se pot exercita cu ușurință (prin deschiderea unor dosare penale împotriva lor) numeroase presiuni și șantaje.  

Subliniem, în acest sens, faptul că este vorba de dosare ce pot conduce, cu aceeași ușurință, la începerea urmăririi lor penale, dat fiind volumul uriaș de dovezi (multe dintre ele publicate și în presă) referitoare la mituirea acestor magistrați de către diferiți membri ai lumii interlope!

Din această cauză, considerăm că este perfect legitimă suspectarea celor care monitorizează asemenea manevre mafiote (iar aici, după cum afirmă și numeroase surse judiciare citate în presă, cel mai important „actor” este Serviciul Român de Informații – SRI) de recurgerea la șantajarea respectivilor magistrați pentru a-i forța în felul acesta să ia (indiferent de fapte, de respectarea adevărului sau a legalității) deciziile dorite de cei care „îi au la mână” pe acești judecători corupți.

Fotocopia Ordonanței DNA din data de 15 noiembrie 2011:
13 noiembrie 2013

Romania este pe ultimele locuri din Europa in ce priveste increderea in Justitie si in Statul de drept

Niciun comentariu :

Asociatia pentru Monitorizarea Justitiei, impreuna cu Agentia de Monitorizare a Presei – Active Watch, au lansat in cursul anului 2013 Raportul pe Justitie 2012 si Studiul “Perceptia calitatii actului de justitie in Romania”, avand la baza un sondaj cu privire la functionarea sistemului de Justitie din Romania si care a fost efectuat in randul avocatilor din intreaga tara. Rezultatele au fost dezastroase. 

Studiul, dublat de Raport, este foarte important deoarece reflecta imaginea pe care Justitia o are in randul profesionistilor, care apeleaza la serviciile judiciare intr-un grad inalt de repetabilitate, putand astfel sa aiba o opinie mult mai bine caracterizata si mai calificata decat sondajele ai caror subiecti sunt justitiabilii.

Chiar si in aceste conditii, nici autoritatile si nici institutiile implicate in actul de justitie nu au reactionat in nici un fel, rezumandu-se sa ignore sau, cel mult, sa incerce sa minimalizeze rezultatele si semnificatia acestora, invocand esantionul redus de persoane (in jur de 800 de adresanti), sau subiectivitatea acestora.

Ne bucuram, si in acelasi timp ne intristam ca, acum, Comisia Europeana confirma concluziile Studiului nostru, in cadrul Eurobarometrului, potrivit caruia Romania este pe ultimele locuri din Europa in ce priveste increderea in Justitie si in Statul de drept. Studiul s-a bazat pe raspunsurile a 1008 de persoane intervievate.


Un dispozitiv free energy care funcţionează de 70 de ani sfidează principiul al II-lea al termodinamicii

4 comentarii :
La Muzeul Naţional Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti există o pilă electrică, construită de Nicolae Vasilescu-Karpen, care funcţionează fără întrerupere de 70 de ani. Nepoţii inventatorului au fost la muzeu, recent, şi au exprimat intenţia de a construi la Politehnica din Bucureşti o copie fidelă a prototipului realizat în 1950, pentru a studia posibilitatea de produce, pentru România, curent electric gratuit.

Obiectul de patrimoniu stă într-un seif metalic blindat, chiar în biroul directoarei muzeului. Este vorba despre "Pila termoelectrică cu temperatura uniformă", cunoscută sub numele de "Pila lui Karpen", realizată în 1950. Poliţia a interzis conducerii muzeului să expună acest obiect fără o masură de securitate excepţională. Dar muzeul nu are bani pentru aşa ceva, de aceea o ţine închisă în seif.


Pila este, de fapt, un perpetuum mobile, adică un aparat care generează energie la nesfârşit fără intervenţie din exterior. Deşi ar fi trebuit să se oprească de multe decenii, "Pila lui Karpen" se încăpăţânează să funcţioneze, aşa cum a prevăzut inventatorul ei. Oamenii de stiintă nu pot explica încă cum este posibil aşa ceva.

Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al omenirii. Un aparat care să producă energie la nesfârşit, fără să primească impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizaţiei actuale. În epoca modernă însă, acest vis a fost abandonat pe considerentul că ar fi o utopie.

Cei ce au continuat totuşi să caute soluţia, au fost marginalizaţi, lumea stiinţifică considerându-i nebuni. Cu toate acestea, un fizician român s-a încăpăţănat să-l construiască. Şi se pare că a reuşit. Nicolae Vasilescu-Karpen a început să lucreze la acest proiect înainte de Primul Război Mondial.

"Pila" a fost brevetată în 1922. Pentru oamenii de ştiinţă de astăzi este de neînţeles cum a fost posibil ca un om de o rigurozitate ştiintifică excepţională, asa cum a fost Vasilescu-Karpen, să se apuce de o asemenea "nebunie". Lucrarea teoretică se referă la dimensiunile pe care trebuie să le aibă aparatul şi materialele din care trebuie construit. Vasilescu-Karpen susţine în aceasta lucrare că pila inventată de el va furniza energie electrică la nesfârşit. 


După ce teoria a fost gata, s-a apucat de lucru. Voia să demonstreze printr-un prototip că ceea ce calculase era corect. Prototipul a fost gata în 1950. Era vorba, în fapt, despre două pile electrice legate în serie, care pun în miscare un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul său, mişca o paletă conectată la un întrerupător. La fiecare jumătate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie a elicei era calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea polarităţii în perioada cât circuitul este deschis. Motorul şi paletele aveau drept scop demonstrarea faptului că pilele furnizează energie electrică. Astazi nu mai este nevoie de aşa ceva, deoarece există aparate de măsură şi control performante.

Ieşit din comun este faptul că o pila electrică (generator electric considerat stramoşul bateriei) nu poate trăi mai mult de 5 ani, maximum 10 în cazul celor mai performante. După care se poate arunca, deoarece unul din electrozi se corodează, iar înlocuirea lui înseamnă, de fapt, o pilă electrica nouă. Generatorul electric al fizicianului român s-a încapaţânat însă să funcţioneze şi după 70 de ani de la construire.


Măsurătorile făcute recent la bornele pilei indicau un curent electric cu o tensiune de valoarea celei calculate de inventator, lucru inexplicabil pentru oamenii de ştiinţă. Pentru a intra un pic în detaliu, trebuie spus că, spre deosebire de ceea ce se învaţă la fizică în clasa a VIII-a, "Pila lui Karpen" are un electrod din aur, altul din platină, iar electrolitul, lichidul în care sunt imersaţi cei doi electrozi, este acid sulfuric de puritate ridicată. Materialele din care este construita pila reprezintă doar un aspect al problemei. Conform calculelor lui Vasilescu-Karpen, s-ar putea construi un aparat similar, de gabarit - respectând exact proporţiile celui existent - care să dezvolte o energie mult mai mare.

Un asemenea generator ar putea alimenta la nesfârşit o navă spaţială care să călătorească în Cosmos, de pildă. Pentru aplicarea invenţiei trebuie făcut însă un studiu preliminar de fezabilitate. Or, aşa ceva nu este posibil, atâta timp cât despre minunea lui Vasilescu-Karpen nu ştie decât un cerc restrâns de oameni de specialitate. Au fost câteva comunicari ştiintifice la Paris, Bucureşti şi Bologna, în care s-a prezentat pe larg invenţia. În deceniile trecute, mecanismul minune a constituit chiar obiect de cercetare la Universitatea din Braşov şi Politehnica din Bucureşti.

Surse din cadrul Politehnicii bucureştene ne-a spus că nepoţii inventatorului au contactat facultatea şi muzeul Tehnic pentru a găsi soluţia de a face o copie fidelă a pilei electrice, ţinând cont şi de faptul că documentele care conţin datele tehnice ale obiectului sunt tot la muzeul "Leonida". Această copie va fi folosită pentru a construi un aparat care să rezolve pentru totdeauna nevoia de energie - adică să producă curent electric gratuit. 

Nicolae Vasilescu – Karpen a descoperit ceva ce nu trebuie ştiut. În „Annales de l'Academie Roumaine” din 1944 el scrie articolul „Nouvelle théorie des piles électriques. Rôle des électrons. Piles contre­disant le second principe de la thérmo­dynamique" (Noua teorie a pilelor electrice. Rolul electronilor. Pile ce contrazic principiul al II-lea al termodinamicii).

Oare de ce ne este atât de greu să ne dezbărăm de concepţii învechite, de preconcepţii îndoctrinate, de blocaje mentale, de buchia manualului tipărit în primă ediţie în 1956 ? După Newton a urmat Einstein, dar puţini sunt cei ce ştiu asta.
 
Şi o ultimă concluzie: România este singurul mediu ostil dezvoltării inteligenţei româneşti.

Nicolae VASILESCU-KARPEN
22 decembrie 1870, Craiova — 2 martie 1964, Bucureşti, om de ştiinţă, inginer, fizician şi inventator român. S-a născut în Craiova la 22 decembrie 1870. După terminarea liceului, urmează cursurile Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti pe care o absolvă, în mod strălucit, ca şef de promotie, în anul 1891, pe când nici nu împlinise vârsta de 21 de ani.

Atras de domeniul electrotehnicii, tânărul inginer român a plecat la Paris. Va frecventa aici cursurile Şcolii Superioare de Electricitate al cărei diplomat ajunge în anul 1900 - şi, paralel, pe cele ale Universităţii, al cărei licenţiat în ştiinte fizice va deveni în anul 1902. Rămâne în continuare în capitala Franţei pentru a-şi face doctoratul în fizică. După doi ani, în 1904, obţine titlul de doctor cu teza Recherches sur l'effect magnetique des corps electrise en mouvement.

Apreciat pentru realele sale însuşiri, Nicolae Vasilescu-Karpen a fost numit profesor la catedra de electrotehnică a Universităţii din Lille, pe care a ilustrat-o, timp de un an, cu o activitate didactică unanim apreciată de tinerii săi studenţi. Dorul său de ţară, dorinţa de a-i consacra toata priceperea şi puterea de muncă, îl îndeamnă să se reintoarcă în patrie (1905).

În anul 1909, a propus pentru prima oară în lume, printr-o notă adresată Academiei de Ştiinţe din Paris, folosirea curenţilor purtători de înaltă frecvenţă pentru telefonia prin cablu la mare distanţă. A realizat pilele Karpen, care funcţionează folosind exclusiv căldura mediului ambiant. S-a numărat printre cei care au adus o valoroasă şi incontestabilă contribuţie la realizarea complexelor mijloace tehnice în măsură să asigure transportul omului pe Lună.

După aprecierea profesorului I. Solomon, preşedinte al Societăţii Franceze de Fizică - Vasilescu-Karpen "a inventat pila de combustie cu o jumătate de secol înainte ca oamenii să ajungă pe Lună datorita ei".

A desfăşurat o amplă activitate de cercetări originale în domeniul elasticităţii, aerodinamică, atomistică, termodinamică, electrostatică, teoria cinetică, electromagnetism, fizică-chimie, electrochimie şi pile electrice. A efectuat studii asupra aderenţei fierului la beton. A construit postul de telegrafie de la Băneasa (1914). A scris sau a aparticipat la proiecte de centrale electrice şi la proiecte de electrificare a oraşelor (Câmpina, Constanţa). A scris numeroase tratate.

- 1904 - Recherches sur l'effect magnetique des corps electrise en mouvement
- 1925 - Manual de electrotehnică generală
- 1942 - Electricitate
- 1957 - Fenomene şi teorii noi în electrochimie şi chimie fizică

luni, 25 noiembrie 2013

Mykko Hypponen despre monitorizarea NSA şi atacurile/spionajul guvernelor asupra propriilor cetaţeni

Niciun comentariu :

Evenimente recente au subliniat şi întărit faptul că SUA desfăşoară activităţi de supraveghere mascate asupra oricărui străin care intră în SUA- indiferent dacă acesta este suspect sau nu. Mikko Hypponen spune că, asta înseamnă de fapt că, orice utilizator de internet este monitorizat. O pledoarie care prezintă o abordare intersantă: găsirea de soluţii alternative pentru utilizarea de informaţii în afara companiilor americane.


Expertul în fraude cibernetice Mikko Hypponen ne explică cele trei tipuri de atacuri pe internet care ne vizează intimitatea şi datele personale - şi doar două dintre ele sunt considerate fraude. "Vom avea încredere orbească în orice guvern care va veni? Pentru că orice drept la care renunţăm, îl pierdem pentru totdeauna." 


Mykko Hypponen este șeful cercetărilor la compania F-Secure, din Finlanda.

vineri, 22 noiembrie 2013

Motivarea sentinţei în dosarul lui Gregorian Bivolaru stârneşte reacţii de indignare

Niciun comentariu :
Cel mai bolşevic document al justiţiei româneşti contemporane este fără îndoială motivarea sentinţei în dosarul lui Gregorian Bivolaru. Operă a "completului negru" format din judecătorii Ionut Matei (proaspăt recompensat cu o funcţie pentru meritele acumulate în victoria justiţiei staliniste asupra poporului român), Cristina Rotaru şi Ioana Bogdan, scriitura cu pretenţii juridice se dovedeşte a fi nu doar actul final  al unor cumplite abuzuri şi ilegalitaţi judiciare ci şi un grosolan fals menit să acopere abuzurile mafiei din politică, din SRI, procuratura, poliţie, mass media, care a lansat în martie 2004 atacul ce avea ca scop să distrugă MISA prin linşajul mediatico-juridic al lui Gregorian Bivolaru.


Publicarea unor fragmente din acest act în presă, chiar şi în interpretarea manipulativă şi mincinoasă a agenţilor acoperiţi ai servicii secrete, a stârnit reacţii ale unor oameni care şi-au dat seama de modul în care un proces politic a fost mascat sub aparenţa unui dosar de drept comun cu acuzaţii sexuale.

Unul dintre aceştia este revoluţionarul timişorean Marius Mioc care remarcă într-un articol pe site-ul său, modul în care statul a transformat, prin violenţe şi ilegalităţi, o minoră într-o presupusă victima, acuzaţiile sexuale la adresa persoanelor indezirabile fiind deja un scenariu securist aplicat nu numai în România:

Ideologia Statului Maximal în acțiune: Apărarea victimelor împotriva voinței victimelor
Hotărîrea Înaltei Curți de Casație și Justiție (judecător Ionuț Matei) în procesul conducătorului MISA Gregorian Bivolaru este neobișnuită în jurisprudența românească, prin faptul că inculpatul a fost condamnat împotriva voinței “victimei”. Mădălina Dumitru, la vîrsta de 16 ani se pare că a făcut sex cu profesorul yoga Gregorian Bivolaru. Acum are 26 de ani și în tot cursul procesului a pretins că raportul sexual nu a existat. Din acest motiv, primele 2 instanțe (fond și apel) l-au achitat pe Gregorian Bivolaru iar instanțele suedeze (unde Mădălina Dumitru s-a prezentat ca martoră) i-au dat acestuia azil politic. La recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a schimbat decizia. Hotărîtor pentru asta par să fi fost înregistrările de convorbiri telefonice de la SRI, care indică că Mădălina Dumitru a mințit. Mă întrebam, de ce dacă Bivolaru a fost condamnat pentru sex cu o minoră, nu e băgată la pușcărie și Mădălina Dumitru, pentru mărturie mincinoasă? (să se facă dreptate pînă la capăt, căci Statul trebuie să apere victimele). Am aflat răspunsul din Evenimentul Zilei, care publică motivarea ÎCCJ în proces:
“deşi a negat constant statutul de victimă a inculpatului, partea vătămată DM nu a solicitat să nu mai figureze în cauză în această calitate, căci dacă s-ar fi transformat într-un martor conform art. 82 C. proc. pen., drepturile sale procesuale s-ar fi restrîns (nemaiputînd să propună şi să administreze probe, să formuleze cereri, excepţii în favoarea inculpatului), iar eventuala sa mărturie mincinoasă ar fi constituit infracţiune (ceea ce nu se întîmplă în cazul părţii vătămate)”.
Instanța a mai reținut că:
“minora a dezvoltat o relaţie de dependenţă totală (mentală, afectivă, sexuală, materială), care nu a părăsit-o nici măcar după demararea cercetărilor penale în cauză, transformîndu-se în principalul apărător al acestuia, prin negarea constantă a calităţii ei de victimă a infracţiunii”
Codul penal prevede (linc)
Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vîrsta de 15 ani, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex între 15-18 ani, dacă fapta este săvîrşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia.
Vîrsta “victimei” fiind peste 15 ani la data respectivă, al doilea paragraf a fost temeiul osîndirii lui Bivolaru. Instanța a reținut “folosirea de către inculpat a calităţii sale, a autorităţii şi influenţei acestuia”, respectiv calitatea de profesor de yoga.

În motivarea hotărîrii judecătorești e scris:
“Procedînd astfel, inculpatul a exercitat asupra victimei minore o constrîngere morală indirectă, astfel încît consimţămîntul acesteia la raport sexual a fost unul viciat, încălcîndu-i-se libertatea sexuală”.
De remarcat că legea nu interzice la modul absolut relațiile intime între profesori și elevi (cunosc cazuri de asemenea relații finalizate prin căsătorie, nu prin condamnare), ci numai în cazul în care profesorul, pentru a determina elevul la relații sexuale, se “folosește” de calitatea sa, ori “abuzează” de încrederea victimei, sau de autoritatea ori influența sa. De observat și diferența făcută de legiuitor între uz (cînd e vorba de calitate) și abuz (cînd e vorba de încredere, autoritate sau influență), diferență care nu se regăsește în motivarea hotărîrii judecătorești.

Bivolaru și-a folosit influența pentru a o determina pe Mădălina să facă sex, dar asta se întîmplă în toate cazurile în care un bărbat convinge o femeie să aibă relaţii sexuale (alternativa convingerii prin folosirea influenţei ar fi constrîngerea). Nu folosirea (uzul) influenței e pedepsită conform textului legii, ci abuzul de influență. Mă întreb ce abuz a fost aici dacă victima însăși nu s-a considerat abuzată? Minoră fiind, poate nu a avut discernămîntul să-și dea seama că a fost abuzată, dar între timp a devenit majoră și a continuat să susțină că n-a fost nici un abuz. Este sexul liber consimțit, în urma căruia rezultă relații afective care dăinuie și după 10 ani (cum precizează instanța), un abuz?

Un profesor care convinge o elevă să întrețină relații intime cu dînsul spunîndu-i că îi dă o notă mare sau îi motivează niște absențe, adică își folosește calitatea sa de profesor, săvîrșește o infracțiune. Nu știu exact ce a determinat-o pe Mădălina Dumitru să accepte relații intime cu Bivolaru (ea tăgăduiește relațiile, dar alegem să credem SRI-ul, cum a ales și instanța), dar prezumția de nevinovăție impunea luarea în calcul și a altor variante decît folosirea calității de profesor yoga. De pildă, faima că se pricepe să provoace orgasm femeilor.
“Minora D.M. a fost asistată permanent pînă la soluţionarea definitivă a cauzei de către un avocat membru MISA, în condiţiile în care acuzaţia adusă vis-à-vis de această parte vătămată îl viza pe inculpat în calitatea sa de lider spiritual al acestei mişcări. În aceste condiţii, partea vătămată a fost practic lipsită de apărare, adoptînd permanent o poziţie procesuală de sprijinire a inculpatului atît prin propria sa mărturie, cît şi prin cererile, memoriile şi plîngerile pe care a înţeles să le formuleze în cauză”, se mai spune în hotărîre.

“Minora” a ajuns între timp la 26 de ani, dar faptul că, majoră  fiind, și-a ales singură avocatul care s-o reprezinte înseamnă pentru ÎCCJ lipsire de apărare. N-a vrut să marșeze pe sugestiile procurorilor de a se pretinde victimă și a cere despăgubiri babane pentru “abuzul” suferit, deci limpede e lipsită de discernămînt.

Pentru bărbaţii care, dintr-un motiv sau altul, au deranjat serviciile secrete, devine primejdios să facă sex. Oricînd pot fi acuzaţi că au abuzat (vezi cazul Assange – wikileaks), iar dacă femeia refuză să acuze, se încăpățînează chiar și după 10 ani să pretindă că n-a fost nici un abuz, birocrații Statului tot pot considera asta ca dovadă despre cît de malefic și manipulator este bărbatul respectiv. Domnilor, dacă totuşi vă culcaţi cu vreo femeie, fiţi cît mai mitocani cu ea, ca nu cumva aceasta, chiar și după 10 ani, să-și mențină față de voi “o relație de dependență mentală, afectivă, sexuală”, fiindcă asta e dovada de netăgăduit a abuzului. Să recunoaștem: în relațiile dintre sexe se întîmplă manipulări, noroc cu Statul care ne apără!

Prevăd în acest caz o plîngere la CEDO, și cred că Mădălina Dumitru o va depune.

joi, 21 noiembrie 2013

Există un plan alternativ de dezvoltare pentru Roşia Montană promovat de federaţia Europa Nostra

Niciun comentariu :

O misiune a Europa Nostra, cea mai puternică federaţie paneuropeană de ONG-uri de protejare a patrimoniului, se află la Bucureşti pentru a face un plan de acţiune pentru salvarea şi valorificarea patrimoniului cultural de la Roşia Montană. ”Vom folosi experţi angajaţi de Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi de BERD care vor oferi analize şi consiliere asupra modalităţilor de finanţare a lucrărilor care vor fi efectuate în zonă. Această finanţare se poate face şi prin fonduri ale Uniunii Europene”, a explicat preşedintele Europa Nostra, Denis de Kergolay, scopul misiunii, în cadrul unei dezbateri găzduite de Academia Română.

Europa Nostra a inclus Roşia Montană pe lista celor mai periclitate monumente şi situri din Europa, după ce a avut mai multe contacte atât cu reprezentanţii statului român, cât şi cu adversarii şi susţinătorii proiectului de exploatare RMGC. ”Le-am scris autorităţilor române de mai multe ori şi le-am spus că alegerea le aparţine, dar le-am atras atenţia asupra importanţei acestui patrimoniu excepţional de la Roşia Montană care trebuie protejat”, a explicat de Kergolay. În opinia sa, pentru România ar fi bine ca proiectul RMGC să nu se facă, iar ”ultimele declaraţii publice ale companiei Gold Corporation arată că aceasta ar putea renunţa la proiect”.

Preşedintele executiv al Europa Nostra a avertizat că în caz că exploatarea se va realiza totuşi, există mari riscuri pentru natură şi pentru localnici, ”pentru că nimeni nu poate garanta că cianura va rămâne în lacul de decantare”. Argumentele RMGC că ”sunt 2000 de ani de când se exploatează aurul la Roşia Montană” nu sunt nici serioase şi nici suficiente deoarece cu ”tehnologia folosită de companie la Roşia Montană n-ar mai rămâne nimic acolo, ”n-ar fi o continuitate, ci o ruptură”, a adăugat el.

De Kergolay consideră că ”retragerea companiei ar fi o veste bună pentru România, aurul va rămâne tot acolo la fel şi patrimoniul care va putea fi valorificat în cadrul unui plan de dezvoltare durabilă”.

Preşedintele Europa Nostra propune ca România să caute un parteneriat cu UE pentru un plan de dezvoltare la Roşia Montană. În acest sens, fondurile europene ar putea să fie o alternativă, la banii cu care se laudă Gold Corporation că-i va investi, pentru o dezvoltare durabilă a zonei.

Şi secretarul general al federaţiei europene de ONG-uri de protejare a patrimoniului, Sneška Quardvlieg-Mihailović, a insistat pe faptul că UE trebuie să fie principalul partener al celor care doresc o dezvoltare durabilă pentru Roşia Montană. Mai ales că Uniunea pune tot mai mult accent pe cultură. În acest sens, Parlamentul European a adoptat un program propus de Comisie, Creative Europe, de susţinere a sectoarelor culturale şi creative la nivel european, din care pot fi finanţate şi restaurări de patrimoniu.

La rândul său, Şerban Cantacuzino, preşedintele Asociaţiei Pro Patrimonio a povestit cum fostul ministru al Culturii Kelemen Hunor s-a arătat dispus la un moment dat să facă demersurile necesare pentru introducerea Roşiei Montane pe lista tentativă a patrimoniului UNESCO, dar apoi şi-a schimbat poziţia. Ministrul a comandat un raport realizat de experţi străini de la Universităţile Oxford şi Leicester pentru a vedea care este importanţa acestui patrimoniu, mai ales referitor la Masivul Cârnic. Acest raport a fost finanţat de Fundaţia Pro Patrimonio cu 10.000 de lire sterline şi transmis Ministerului Culturii, care însă a negat multă vreme existenţa lui şi care nu a dat nicio copie Pro Patrimonio.

Preşedintele Fundaţiei, Şerban Cantacuzino, a mai subliniat că patrimoniul de la Roşia montană este excepţional iar clădirile, bisericile, galeriile române au o importanţă anume. El a reiterat angajamentul Pro Patrimonio şi ARA (Asociaţia de Arhitectură Restaurare şi Arheologie) faţă de dezvoltarea durabilă a Roşiei Montane prin încurajarea industriei de prelucrare a lemnului, producătoare de mobilă, agricultură, creştere de animale şi turism.

Şi arhitectul Ştefan Balici, vicepreşedinte ARA, a confirmat că ”patrimoniul subteran şi suprateran de la Roşia este foarte bogat, cu vestigii din epoca romană şi preromană, exploatări medievale, tăuri (acumulări artificiale de apă), patrimoniu arhitectural”. În plus, există şi o componentă imaterială, valoarea locurilor în raport cu istoria. ”Tăbliţele cerate romane găsite la Roşia Montană au o valoare mare pentru cunoaşterea dreptului roman”, a explicat Balici. Arhitectul a amintit şi de acţiunile ARA pentru a restaura clădirile părăginite din Roşia Montană care ”s-ar fi distrus, dacă nu acţionam repede”.


S-au produs distrugeri din cauza companiei miniere RMGC care a achiziţionat foarte multe clădiri în Roşia Montană şi le-a abandonat pentru o lungă perioadă de timp. Multe dintre ele s-au deteriorat şi s-au prăbuşit. Vorbim de peste 150 de case distruse în Roşia Montană şi în satele vecine. Programul nostru Adoptă o Casă îşi propune să creeze o legătură între proprietarii monumentelor şi clădirilor istorice valoroase de la Roşia Montană şi noi ceilalţi care încercăm, cu posibilităţile fiecăruia, să contribuim la salvarea acestui patrimoniu. Legătura presupune crearea unui mecanism de contribuţii în natură, adică materiale de construcţie, în bani sau în muncă voluntară, prin lucrările de restaurare”, explica vicepreşedintele ARA într-un interviu acordat Epoch Times în urmă cu două luni.

În încheiere, Balici a subliniat dificultăţile care trebuie depăşite pentru a implementa un plan de acţiune pentru dezvoltarea durabilă a Roşiei Montane. ”Este vorba despre dificultăţi administrative precum documentele urbanistice şi strategia de dezvoltare durabilă care sunt în prezent cu dedicaţie pentru proiectul RMGC. Un alt obstacol este presa care a avut contracte mari de publicitate cu compania minieră, ceea ce a dus la o blocadă informaţională legată de Roşia Montană. Nu în ultimul rând, este dificil să stabileşti parteneriate cu autorităţile pentru salvarea patrimoniului, dată fiind poziţia acestora de susţinere a proiectului RMGC. De asemenea fondurile europene sunt accesibile prin participarea autorităţilor, or acestea se opun salvării patrimoniului”, a explicat arhitectul.

Sursa: The Epoch Times

miercuri, 20 noiembrie 2013

GASLAND – distrugerea Pământului prin exploatarea gazelor de şist

Niciun comentariu :

Compania Chevron va începe extracţia gazului de şist în România, folosind o metoda fisurării hidraulice, care poluează pânza de apă freatică.

Această metodă, pe care compania americană Chevron vrea să o utilizeze pentru extragerea gazelor de şist din cele patru perimetre deţinute în România, este din ce în ce mai contestată de specialişti. Astfel, în timp ce unii sunt de părere că fracţionarea sau fisurarea hidraulică nu poluează pânza de apă freatică, alţii spun că substanţele introduse în pământ contaminează tot ce găsesc în cale.

Potrivit Raportului realizat în luna noiembrie 2012 de o comisie de experţi, “fracturarea hidraulică presupune pomparea la mare adâncime (câţiva kilometri) a unei mari cantităţi de apă, nisip şi aditivi, pentru a sparge stratul de rocă şi a elibera gazul. Aditivii folosiţi conţin circa 600 de substanţe chimice, dintre care unele sunt cancerigene. Consumul foarte mare de apă, riscul de contaminare a pânzei de apă freatică şi producerea de cutremure mici de suprafaţă sunt argumentele centrale împotriva utilizării metodei de fracturare hidraulică – singura utilizată în prezent la scară comercială pentru extracţia gazului din şisturi”.

Bulgaria a oprit de curând iniţiativa corporaţiei din cauza protestelor legate de riscurile de mediu. De asemenea, Franţa a interzis această metodă de extragere a gazului. Statele americane New Jersey şi New York au aplicat şi ele interdicţia pentru o perioadă de un an, pentru a se putea evalua mai întâi impactul acestei metode asupra mediului.

Urmărind documentarul realizat de americanul Josh Fox, ce prezintă pe viu problemele care apar în cazul acestei metode de extragere a gazelor de şist, veţi putea evalua consecinţele ce pot apărea şi pe teritoriul ţării noastre, dacă nu se vor lua măsurile necesare.

Zonele din România programate pentru exploatare prin fisurare hidraulică:
BARLAD (VASLUI)
VOIVOZI (BIHOR)
TRIA (BIHOR)
BAILE FELIX (BIHOR)
TULCA (BIHOR)
ADEA (ARAD)
CURTICI (ARAD)
PERIAM (TIMIȘ)
BILED (TIMIȘ)
PAULIS (TIMIȘ)
PARȚA (TIMIȘ)
BUZIAȘ (TIMIȘ)
CRAI (TIMIȘ)
MACIN (TULCEA)
BABADAG (TULCEA)
CAPIDAVA (CONSTANTA)
EFORIE (CONSTANTA)
COSTINESTI (CONSTANTA)
VAMA VECHE (CONSTANTA)
ADAMCLISI (CONSTANTA)

Pentru informaţii suplimentare consultaţi siteul http://stopfracturare.ro/

Sursa: MISA TV

vineri, 15 noiembrie 2013

Mass-media acoperă abuzurile judecătorului Ionuţ Matei în cazul Bivolaru

2 comentarii :
Prin prezentarea exagerată a unor detalii scandaloase, dar mincinoase, din motivarea judecătorească făcută publică în 13 noiembrie, mass-media trece sub tăcere abuzurile grosolane din acest proces şi se face părtaşă la condamnarea nedreaptă a profesorului de yoga

În 13 noiembrie a fost făcută publică motivarea deciziei judecătoreşti din 14 iunie 2013, în care completul de judecători de la ÎCCJ l-a condamnat pe profesorul yoga Gregorian Bivolaru la şase ani de închisoare cu executare pentru „relaţie sexuală cu minori” (este vorba de minora Mădălina Dumitru). Aceasta a constituit un nou pretext pentru ca presa să publice la repezeală articole senzaţionaliste, cu tentă de scandal, pe subiectul MISA-Gregorian Bivolaru. Pentru a corecta imaginea parţială şi deformată mediatizată cu această ocazie, Biroul de Presă MISA face următoarele precizări clarificatoare.

Profesorul român de yoga Gregorian Bivolaru beneficiază de protecţia autorităţilor suedeze, care i-au acordat azil politic (refuzând extrădarea soliticitată de statul român) deoarece au considerat că Gregorian Bivolaru nu poate avea parte de un proces corect în România. Un alt argument important pentru care Gregorian Bivolaru a primit azil politic în Suedia a fost linşajul mediatic la care este supus acesta în România încă din anul 1992, presa remarcându-se prin prezentarea incorectă, calomnioasă, tendenţioasă şi instigatoare a acestui caz. Ceea ce se petrece acum dovedeşte încă o dată că decizia din 2005 a Curţii Supreme a Suediei a fost întemeiată.

Iată doar câteva dintre abuzurile care au marcat procesul de la ÎCCJ şi dovedesc nedreptatea acestei condamnări. Decizia celor  trei judecători de la ÎCCJ (Ionuţ Matei, Cristina Rotaru şi Ioana Bogdan) de a rejudeca dosarul Bivolaru, în cazul în care acesta fusese deja achitat de două instanţe, a fost „justificată” în ideea de a-i da inculpatului (lui Gregorian Bivolaru) posibilitatea de a se apăra corespunzător. Aceasta este o justificare foarte ciudată, mai ales că Gregorian Bivolaru fusese achitat anterior! În procesul rejudecat de „completul negru” de la ÎCCJ, judecătorii au respins aproape toate probele apărării, declarând fără alte argumente că ar fi false. Judecătorii au considerat apriori, fără nicio dovadă, că toţi martorii apărării sunt „mincinoşi fanatici”, tratându-i cu dispreţ, jignitor, în cursul procesului – atitudine care se reflectă şi în afirmaţiile (nesusţinute de argumente) din motivarea publicată acum. În plus, judecătorii au refuzat să o audieze nu doar pe Mădălina Dumitru, presupusa victimă, care a declarat în repetate rânduri că nu a avut niciun fel de relaţie cu Gregorian Bivolaru, ci şi alţi martori-cheie din anturajul acesteia care ar fi putut oferi mărturii semnificative. Şi, cel mai straniu, după ce au demarat procedura de audiere a lui Gregorian Bivolaru în Suedia, prin comisie rogatorie, judecătorii au pronunţat brusc decizia finală, renunţând la această audiere. Toate acestea în condiţiile în care întreg procesul s-a rejudecat, chipurile, pentru a i se da ocazia lui Gregorian Bivolaru să se apere corespunzător după ce fusese deja găsit nevinovat!

La polul opus, martorii acuzării au fost consideraţi foarte cinstiţi, chiar şi când au dat declaraţii evident contradictorii (cazul Luminiţei Stoenescu, care a lansat ideea aberantă a „sexului pe morminte”) sau când este vorba de o persoană expulzată din Japonia pentru prostituţie (Agnes Arabela Mureşan). Un raport psihologic prezentat de apărare nici nu a fost luat în considerare, pe motiv că autorul său ar fi membru MISA (în realitate, acesta nu este membru MISA), dar rapoartele „ştiinţifice” ale acuzării au fost considerate corecte, chiar dacă sunt întocmite de „specialişti” aflaţi pe statele de plată ale SRI.

„Probele” acuzării includ şi înregistrările ilegale ale unor convorbiri telefonice private făcute sub pretextul că Gregorian Bivolaru ar pune în pericol siguranţa naţională. În loc să sesizeze abuzul flagrant şi ilegalitatea mandatelor de interceptare, în loc de a pune în discuţie autenticitatea transcrierilor respective, presa aduce laude SRI pentru modul în care a furnizat dovezi în cazul Bivolaru, fără a realiza că astfel se face complice la încălcarea drepturilor cetăţeneşti fundamentale şi a principiilor esenţiale ale democraţiei.

Motivarea ÎCCJ afirmă următoarele: "Printr-un mecanism extrem de abil, inculpatul şi-a arogat statutul de victimă actuală a autorităţilor statului român, exploatând în favoarea sa o sentinţă civilă prin care s-a constatat caracterul politic al unor condamnări dispuse împotriva inculpatului înainte de 1989 şi încercând să identifice prezentul proces penal cu fiind unul îndreptat împotriva mişcării MISA, ce s-ar fi dorit a fi fost astfel reprimată de către autorităţi". Ceea ce presa trece sub tăcere este faptul că exact acelaşi procuror care l-a anchetat pe Gregorian Bivolaru în timpul regimului comunist, la ordinul Securităţii de a-i fabrica un dosar de drept comun (conform documentelor din Arhiva CNSAS publicate de cercetătorul Gabriel Andreescu), exact acelaşi procuror a instrumentat dosarul lui Gregorian Bivolaru şi după 2004.

De asemenea, instanţa îi reproşează „inculpatului Bivolaru” extrema agresivitate din timpul procesului, în condiţiile în care acesta trăieşte în exil în Suedia şi nu a mai avut nicio apariţie publică din martie 2004 şi până în prezent, iar judecătorii au refuzat să ia în considerare şi mărturia sa.
 
Cel mai semnificativ element al cazului rămâne totuşi faptul că Gregorian Bivolaru a fost condamnat pentru o infracţiune fără victimă, căci presupusa victimă afirmă că a fost constrânsă sub presiune, după 20 de ore de anchetă brutală în absenţa unui avocat, să semneze mărturia în baza căreia a fost condamnat acum Gregorian Bivolaru. Deşi a declarat acest lucru în repetate rânduri, presa şi judecătorii români refuză să ia în considerare declaraţia sa. Motivul judecătorilor? Mădălina Dumitru ar fi şi acum, după 10 ani, sub puternica influenţă a lui Gregorian Bivolaru. Nimeni nu pare să sesizeze că minora (care nu a avut o relaţie cu Gregorian Bivolaru) era la vârsta de consimţământ şi că acesta nu îi era nici profesor şi nici tutore legal.
 
Toate acestea sunt doar o mică parte dintre abuzurile şi incorectitudinile acestui proces care s-a dovedit a fi o mascaradă, iar presa a devenit complice la toate aceste nedreptăţi prin mediatizarea excesivă a unor detalii false, cu caracter scandalos, din declaraţiile unor martori ai acuzării, menite să creeze o proastă impresie opiniei publice. Deşi toate minciunile sfruntate declarate de martorii acuzării nu aveau nicio legătură cu acuzaţia formulată (act sexual cu minora M.D.), ele au fost hipermediatizate pentru a se crea impresia că Gregorian Bivolaru este vinovat. Chiar şi acum, presa adaugă unele detalii false, scriind că Gregorian Bivolaru ar fi fost condamnat pentru relaţii cu mai multe minore, sau că ar fi fost condamnat pentru trafic cu minore (afirmaţie publicată de Mediafax).
 
Subliniem în final şi dimensiunea aberantă a condamnării – 6 ani închisoare cu executare – ceea ce exclude posibilitatea unei ulterioare graţieri. Pentru comparaţie vă supunem atenţiei alte decizii judecătoreşti, în cazuri mult mai grave, în care există victime şi e vorba de infracţiuni reale:
- profesorul de sport Dan Octavian Vişan a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare pentru violarea unei minore aflate în grija sa într-o tabără;
- directorul OTV Doru Iuga a fost condamnat la 2 ani cu suspendare pentru acte sexuale cu minori (băieţi), fiind implicat şi într-o reţea de proxenetism cu minori;
- Şerban Huidu, care a ucis trei persoane într-un accident de maşină, a fost condamnat la 4 ani închisoare cu suspendare;
- judecătorul Ionuț Matei a făcut parte din completul care a redus pedeapsa lui Ion Balint, zis și Nuțu Cămătaru, de la 9 ani de închisoare la doar doi ani, șapte luni și 17 zile (durată care a fost calculată în așa fel încât ea să corespundă exact cu cât îi trebuia lui Cămătaru pentru a intra din nou la Comisia de eliberări condiționate!). Mai multe detalii aici.

Conform unor statistici recente, în România au născut 50.000 de mame minore în ultimii trei ani. Câţi bărbaţi sunt anchetaţi pentru sex cu minore în cazul acestora? În cazul unei reţele de pedofilie în care erau traficaţi copii români la Vatican, autorităţile nu au luat nicio măsură. Un scandal de „sex cu minore”, în care este implicat primul ministru Victor Ponta şi alţi politicieni masoni, a fost muşamalizat.

Având în vedere toate aceste cazuri menţionate, ipocrizia presei care prezintă cazul Bivolaru este cu atât mai şocantă. Gregorian Bivolaru a fost condamnat pentru o „infracţiune fără victimă”, iar presa a refuzat să publice şi mărturia presupusei victime a lui Gregorian Bivolaru, care afirmă că nu i-a adus acestuia nicio acuzaţie şi nu a avut nicio relaţie cu el.

Pentru informaţii semnificative şi obiective despre procesul lui Gregorian Bivolaru şi abuzurile autorităţilor române în acest caz vă supunem atenţiei Raportul asociației Human Rights Without Frontiers Int’l referitor la cazul MISA/Gregorian Bivolaru.
Biroul de Presă MISA
15 noiembrie 2013

luni, 11 noiembrie 2013

Judecătorul – marionetă Ionuț Matei și tenebroasele sale legături cu lumea interlopă (II)

Niciun comentariu :
de profesor yoga Nicolae Catrina
Citiţi prima parte a acestui articol

Cazul Cămătarilor (pe care l-am prezentat datorită implicării foarte mari în el a judecătorului Ionuț Matei și care dovedește, de asemenea, cât de corupt și cât de șantajabil este acest magistrat) nu este însă, din nefericire pentru cetățenii cinstiți ai României, deloc singular, iar tentaculele mafiei ce subjugă justiția românească sunt mult mai numeroase. În acest sens, celebrul „Raport Căpățână”, din anii ’93-’94, menționează numele unor celebri generali și colonei de poliţie care au avut relații foarte strânse de colaborare cu lumea interlopă și cu rețelele de crimă organizată (de la traficul de mașini de lux până la rețelele de prostituție și de droguri). Generalii Nițu, Medrea, Suceavă, Voicu, coloneii Petre, Șoricică și mulți alții, au apărut în acel raport în legătură cu care s-au făcut unele cercetări la Parchetul militar. Cu toate acestea, în cele din urmă, respectivele cercetări au fost finalizate cu decizia de neîncepere a urmăriri penale (NUP) pentru absolut toți cei implicați!!!

Referitor la situația generală a sistemului mafiot (care mai este cunoscut și prin sintagma, des uzitată în presă, de „sistem ticăloșit”) care a acaparat în tentaculele sale atât justiția, cât și structurile puterii din România, unul dintre extrem de puținii temerari care au avut curajul să se lupte cu această „caracatiță”, generalul de poliție Ion Pitulescu (autorul volumului „Crima organizată. Al treilea război mondial?”, în care descrie lumea interlopă din România) a declarat, într-un interviu de presă: „Am avertizat public că România este în pericol să devină un stat mafiot, iar pericolul acesta s-a transformat deja în realitate”.

După cum remarca el însuși, la scurt timp după ce a început să acționeze în sensul destabilizării și destructurării rețelelor mafiote, rolul său în cadrul Poliției a devenit din ce în ce mai periferic.
„Chiar dacă – afirmă el în acel interviu – eu aveam un grup de ofițeri corecți și devotați, îți trebuie și sprijin din sfera guvernului, a politicului. Or, din partea asta nu am avut decât bruiaje. Practic, când mi-am dat demisia mi-am dat seama că era imposibil să continui ceea ce începusem. Am crezut că, poate, trăgând un semnal de alarmă voi contribui mai mult la o schimbare decât dacă aș fi rămas în aceleași condiții mai departe. Nu trebuie prea mare tehnică să-i pui la respect [pe mafioți]. Trebuie doar oameni corecți și cu voința de a face ceva. Nu este un mare secret în a combate organizațiile astea mafiote. Trebuie doar să se vrea. Frații Cămătaru au fost arestați pe dosarul acela făcut atunci, pe vremea mea. De ce le-a trebuit atâta până acum ca să facă acest lucru? Nu s-a vrut, pentru că ăștia au niște relații fantastice, de nici nu vă gândiți. Sau luați-i pe ceilalți [interlopi], celebrul clan Duduianu. Toți au avut dosar, toți au fost prinși în flagrant, reținuti, arestați o perioadă și ajunși în fața instanțelor. Instanțe care, cu nonșalanță, i-au pus în libertate.”

La întrebarea reporterului: „Cum au reușit acești lideri ai lumii interlope să-i corupă pe cei din poliție, pe politicieni, ca ulterior să ajungă ei sa-i controleze pe politicieni?”, generalul Pitulescu răspunde:
„În primul rând, cu bani sau alte avantaje materiale. Categoric, la ei, forța banului a făcut totul. După aceea, au știut cum să-i șantajeze pe unii: fie că le-au băgat pe gât o prostituată, fie că le-au rezolvat o problemă, o mașină mai ieftină, un serviciu mai ieftin. Păi, de fapt, să știți că fiecare clan mafiot are avocații lui, pe care îi plătește chiar dacă nu au proces sau vreo cauză pe rol. Ei își rețin o parte din câștiguri și-și plătesc avocații care, la o adică, îi vor apăra. Sau alte personalități care le pot acorda vreun sprijin.”

Cazul generalului Pitulescu este însă unul, am putea spune, aproape benign, datorită funcției foarte mari pe care el o deținea anterior în cadrul Poliției. Cel mai adesea însă, pentru temerarul (fie el polițist, procuror, judecător etc.) care îndrăznește să se lupte cu acest uriaș sistem mafiot care a acaparat România, lucrurile devin din ce în ce mai complicate și în cele din urmă, din cauza marginalizării sale, sau din cauza măsurilor pe linie administrativă ce se iau împotriva sa ori, în anumite cazuri, din cauza amenințărilor foarte serioase la viața lui, el nu mai poate merge mai departe.

În această direcție, unul dintre cele mai mediatizate cazuri a fost acela al maiorului de poliție Adrian Patu, care a dat în vileag legăturile șefilor săi de la Poliția Lugoj cu traficanții de droguri și cu mafia țigănească. Și totuși, deși acest curajos și integru ofițer de poliție și-a acuzat superiorii ierarhici (aducând dovezi foarte clare în această privință) de trafic de influență, de corupție și de abuz în serviciu, toate aceste acuzații au rămas complet necercetate până în ziua de azi (ceea ce este complet ilegal, deoarece este obligația celor în drept să verifice toate reclamațiile și plângerile cetățenilor)! Altfel spus, nimeni nu a vrut să ia în seamă (tocmai pentru că se știa foarte bine că cele spuse de acel ofițer sunt perfect adevărate!) respectivele acuzații. Dar culmea nedreptății și a sfidării legii a fost aceea că maiorul prea „vorbăreț” a fost mutat disciplinar undeva la țară (în comuna Făget). Și, întrucât el nu s-a potolit și a continuat să vorbească și de acolo, în cele din urmă „i s-a închis gura” complet, prin fabricarea împotriva sa a unui dosar penal pentru „sustragere de documente”!!

Într-un articol publicat în „Cotidianul” în data de 19 iulie 2009, ziaristul Daniel Vighi radiografia, cu o mare luciditate și cu mult curaj situația tragică în care se află justiția din România contemporană:
„Știu din surse de la fața locului că justiția românească este și acum prizoniera serviciilor secrete. O să mă întrebați cine o ține în captivitate! Am un răspuns pe care mi l-a dat un judecător: SRI! Este inadmisibil, josnic și umilitor ca un judecător să fie încă amenințat de spectrul noilor dosare de informator sau, mai abitir, de ofițer acoperit. Nu pot accepta ideea ca magistrații să fie cozile de topor ale serviciilor secrete și astăzi. Dacă ieri erau, pentru că așa cerea regimul comunist, astăzi menținerea lor în șerbia nimicitoare a unor vinovății există doar pentru a perpetua răul public al controlului ascuns al magistraturii românești și, implicit, al dreptății.
 
Repet ceea ce am aflat din interiorul magistraturii, și anume faptul că se condiționează avansarea în sistem de apartenența la SRI. Sunt indignat și mărturisesc că nu am posibilitatea de a dovedi această gravă încălcare a independenței justiției, nu am nimic decât acea mărturie înfricoșată care se teme pentru scaun.
 
De fapt, mi se pare logic ca fostele structuri de Securitate, care au jefuit țara în anii ’90, să caute prin toate mijloacele să pună sub control justiția. Astăzi putem spune că, dacă a fost cândva o revoluție, aceea s-a întâmplat cu tot cu morții ei tineri pentru ca asasinii lor să poată jefui în libertate.”

Într-adevăr, unul dintre cele mai grave aspecte ale acaparării justiției de către structurile fostei Securități îl constituie faptul că marea majoritate a vechilor colaboratori (sau altfel spus, turnători) la Securitate au fost menținuți în cadrul puterii judecătorești. Această situație este agravată și de faptul că nu există nici până în ziua de azi o lege care să stabilească incompatibilitatea dintre statutul de magistrat și colaborarea cu vechile servicii secrete comuniste. Spre exemplu, cum ar putea fi imparțial un judecător de la Curtea de Apel București care a fost dovedit informator al Securității, în a judeca dosarul fostului ministru al justiției (din perioada lui Adrian Năstase), Rodica Stănoiu, de colaborator al Securității?! Sau – așa cum subliniază profesorul Gabriel Andreescu în cartea sa „MISA, radiografia unei represiuni” – este notoriu în lumea justiției cazul lui Ioan Ionescu, judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție: în perioada 1964-1967 el a fost ofițer de Securitate în cadrul Direcției a III-a, după care a lucrat la Securitatea Municipiului București, parcurgând gradat toate treptele magistraturii, ajungând și rămânând în final la ÎCCJ, până când, recent, și-a dat singur demisia.

Această veritabilă „caracatiță” a mafiei alcătuite din vechile și noile structuri oculte ale puterii se menține nu numai prin influența tacită și prin sprijinul discret al politicului, ci și „din interior”, chiar prin intermediul unor sentințe judecătorești. În acest sens, ziaristul Silviu Sergiu scria în Evenimentul Zilei (numărul din 18 februarie 2009):
 „După blocarea procesului de deconspirare a foștilor securiști, sistemul judiciar ticăloșit mai obține o victorie împotriva normalității și a statului de drept. Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) nu mai poate publica mapele profesionale ale magistraților. Curtea de apel București a stabilit că informațiile de acest gen nu sunt de interes public!!
 
Motivarea instanței este penibilă și revoltătoare: «Distrugerea prestigiului individual al unui magistrat, chiar dacă legea îi dă acestuia dreptul să rămână în sistem în ciuda greșelilor comise, este o tratare lipsită de profesionalism a rolului magistratului în societate». Cu alte cuvinte: publicarea erorilor comise de magistrați duce la distrugerea încrederii în justiția din România!”

În strânsă legătură cu aceste dezvăluiri, este important să amintim aici că ancheta Parchetului Militar ce a fost realizată de generalul Dan Voinea a dovedit că persoanele implicate în represiunea brutală a yoghinilor (care a început odată cu descinderile din 18 martie 2004) erau membri ai Serviciului Român de Informații, ai Ministerului de Interne, ai Institutului Medico-Legal și ai Parchetului. Este însă profund semnificativ faptul că raportul lui Dan Voinea precizează cu claritate: „principalul supraveghetor al școlii de yoga MISA, principalul coordonator al polițiștilor, jandarmilor și chiar al procurorilor erau anumite cadre ale SRI, care de fapt erau provenite din fosta Securitate”!!!
„Acești ofițeri – adaugă raportul citat – au continuat să-și facă treaba la fel ca și înainte de ’89, deci nu i-a deranjat nimeni. Au continuat să investigheze aceleași dosare pe care le-au construit tot ei, înainte de ’89, împotriva acelorași persoane.”

Poliția politică a fost însă vigilentă și a reacționat prompt la dezvăluirile publice ale generalului Voinea. Astfel, imediat după aceste afirmații publice ale lui Dan Voinea, atât el, cât și echipa cu care lucra la acest caz au fost atenționați de anumite persoane din conducerea Ministerului Justiției și a Parchetului General asupra direcției în care se îndrepta ancheta! Ulterior, deoarece Dan Voinea și-a continuat netulburat cercetările în scopul aflării adevărului, a fost demarată o anchetă disciplinară împotriva sa și, întrucât presiunile la care era supus erau tot mai mari, el fost nevoit în final să părăsească instituția!

Prin ancheta corectă și obiectivă pe care a întreprins-o, se poate spune că generalul Dan Voinea a fost și a rămas până în prezent singurul reprezentant al structurilor de ordine care a dezvăluit (chiar dacă numai parțial, dată fiind graba cu care Ministerul Justiției și Parchetul General au făcut totul ca să-i „închidă gura”) gravele abuzuri, discriminări și nedreptăți la care a fost supusă de-a lungul a peste 20 de ani Școala de yoga MISA și fondatorul ei, Gregorian Bivolaru.


O altă dovadă a implicării masive a Serviciului Român de Informații (SRI) în întreaga acțiune de opresiune, de persecuție, de linșaj mediatic și de distrugere a școlii de yoga MISA și de condamnare a lui Gregorian Bivolaru este dată de așa-zisele „probe” care au fost oferite de interceptarea ILEGALĂ a unor convorbiri telefonice ale lui Gregorian Bivolaru. Astfel, deși dosarul lui Gregorian Bivolaru de la ÎCCJ are ca obiect infracțiuni de drept comun, Parchetul a depus ca „probă” convorbiri telefonice interceptate în anii 2002-2003 în baza unei legi privitoare la siguranța naţională! Mai mult decât atât: procurorii (care au primit de la SRI aceste „probe”) au menționat chiar ei în instanță că respectivele mandate de interceptare fuseseră emise înainte de începerea urmăririi penale din acest dosar. Prin urmare, conform legii, această probă este ilegală!!! Și este important de precizat, referitor la aceasta, că CEDO a sancționat în mod repetat România pentru situații similare, pe care le consideră o gravă violare a dreptului la viața privată.

În fața unui astfel de abuz strigător la cer, Gregorian Bivolaru a făcut mai multe plângeri, a depus inclusiv o cerere la SRI pentru dezvăluirea persoanelor care au decis acele interceptări și a motivării acestora (altfel spus, pe ce bază s-au făcut acele interceptări și mai ales de ce – din moment ce ele au fost motivate de „siguranța națională” – au fost ulterior introduse într-un dosar de drept comun). Nici până în ziua de azi SRI nu a oferit niciun răspuns iar toate plângerile respective au fost (contrar legilor țării) complet ignorate!

Pentru a ilustra această uriașă și revoltătoare discriminare la care este supus Gregorian Bivolaru, se cuvine să arătăm că în nenumărate alte cazuri autoritățile nu numai că nu „se fac că plouă”, dar chiar se autosesizează și deschid ele însele (fără să existe nicio plângere oficială în acest sens) anchete de stabilire și de pedepsire a celor responsabili cu astfel de interceptări ilegale! Un exemplu foarte recent în această direcție, care se aseamănă din multe puncte de vedere cu acela al lui Gregorian Bivolaru este legat de inițiativa Senatului României din data de 8 aprilie 2013 de a înființa o comisie de anchetă privind interceptarea convorbirilor telefonice ale judecătorului CEDO Corneliu Bârsan pe mandat de siguranță națională.

În textul oficial al creării acestei comisii, se arată:
„În data de 13 martie 2013, Comisia pentru exercitarea controlului parlamentar asupra SRI s-a autosesizat în baza dezbaterilor din mass-media. Concluzia rezultată în urma verificărilor efectuate de comisie este aceea că domnul Corneliu Bârsan nu a făcut obiectul niciunui act de autorizare emis în condițiile legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului și nu a constituit obiectul unei preocupări informativ-operative din partea SRI, direct sau în cooperare cu alte instituții”. 
Obiectivele comisiei privesc „inventarierea și studierea tuturor documentelor oficiale vizând acest caz, verificarea modului în care s-a dat aprobarea acestor interceptări și temeinicia motivelor, audierea persoanelor implicate, modul în care au fost respectate deciziile CEDO în materie.”. Comisia de anchetă a fost formată din 12 membri și a avut ca termen pentru depunerea raportului data de 30 iunie 2013.

Iată deci cu câtă celeritate „se mișcă” lucrurile într-un caz relativ similar, dar cu câtă indiferență și chiar ostilitate tacită (pasiv-agresivă) este tratat cazul – de o nedreptate cu mult mai flagrantă decât acela al judecătorului Bârsan – lui Gregorian Bivolaru!

Revenind acum, în finalul acestui articol, la judecătorul Ionuț Matei, se poate spune că acest magistrat, „prieten” al celor mai temuți mafioți din România, a evitat sistematic în cazul lui Gregorian Bivolaru să recunoască faptele, preferând în locul lor „prezumții de fapte”, presupuneri fără substanță prin care a încălcat în mod flagrant codul de procedură penală, deși acesta subliniază foarte clar că adevărul nu se poate stabili pe baza denaturării probelor ori pe diferite presupuneri, deducții și păreri. Iar atunci când vinovăția unui om nu este stabilită cu certitudine, prezumția de nevinovăție este aceea care trebuie să împiedice pronunțarea unei hotărâri de condamnare, indiferent de părerile sau prezumțiile organelor judiciare.


Prin tratamentul profund discriminator aplicat lui Gregorian Bivolaru și apărării acestuia, magistratul Ionuț Matei a dovedit din plin, la fiecare dintre termenele de judecată de la ÎCCJ, că pentru el prezumțiile de fapte sunt fapte, sau că prezumțiile procurorilor – deși acestea nu au fost dovedite niciodată, întrucât nu sunt altceva decât minciuni însăilate la repezeală pentru a da o impresie de legalitate unui proces fabricat și instrumentat politic – sunt „probe zdrobitoare” ce atestă „vinovăția” lui Gregorian Bivolaru. Toate acestea au fost confirmate mereu și mereu (cam la fiecare termen de judecată) și de atitudinea de vădită desconsiderare față de inculpat și de apărarea acestuia, precum și de limbajul disprețuitor (chiar jignitor uneori) la adresa martorilor apărării.

Din toate aceste aspecte pe care le-am prezentat aici – multe dintre ele absolut incredibile pentru o justiție care afirmă că este liberă și corectă – rezultă cu claritate că procesul lui Gregorian Bivolaru reprezintă cu mult mai mult decât un caz oarecare de stabilire a vinovăției sau nevinovăției unui om. Prin amploarea și prin forțele care au fost implicate aici, se poate spune că acest proces este de-a dreptul emblematic pentru România postcomunistă. Iar presiunile, discriminările și însuși modul discreționar și abuziv în care a fost instrumentat acest proces la ÎCCJ de către „completul negru” condus de judecătorul Ionuț Matei, dovedesc cu prisosință faptul că justiția din România se află încă foarte departe de idealul unei justiții drepte, independente și obiective, în fața căreia toți cetățenii țării sunt egali. Toate acestea dovedesc de asemenea că justiția este în continuare aservită (prin numeroșii magistrați, îndeosebi aceia aflați în poziții înalte de conducere, ce se prostituează din punct de vedere profesional) atât politicului, cât și anumitor structuri oculte ale puterii (dintre acestea, un rol extrem de important avându-l SRI).

Justiția românească încă poartă din greu, chiar în nucleul ei, „moștenirea” regimului dictatorial comunist, în care nu există respect pentru actul de justiție dar, în schimb, domnește fie bunul plac al unor judecători, fie diferitele idiosincrasii ale acestora, fie puterea nemiloasă a șantajului în fața căreia acești judecători corupți (și, tocmai de aceea, profund șantajabili) nu au nicio opțiune în afara ascultării obediente a ordinelor celor care îi șantajează. Aceasta este în realitate o pseudo-justiție, în care chiar și dreptul elementar la apărare este batjocorit dacă judecătorul primește (de la „eminențele cenușii” care îl dirijează din umbră, întocmai ca pe o marionetă) ordinul să-l condamne oricum – vinovat sau nevinovat, nu contează – pe cel învinuit.

Este semnificativ să cităm chiar cuvintele lui Ionuț Matei, care au fost consemnate în instanță în timpul unui termen al procesului lui Gregorian Bivolaru, în momentul în care, adresându-se unuia dintre avocații lui Gregorian Bivolaru, el s-a scăpat și a dovedit atunci modul total incompatibil cu o justiție corectă în care acest judecător gândește: „NU VĂD LIMITELE ÎN CARE DUMNEAVOASTRĂ EXERCITAȚI DREPTUL ACESTA NENOROCIT LA APĂRARE!”... 

Sursa: yogaesoteric