"Sunt epoci în care nu poti inainta decat mergand contra curentului" - Mircea Eliade
Home » , , » Judecătorul – marionetă Ionuț Matei și tenebroasele sale legături cu lumea interlopă (II)

Judecătorul – marionetă Ionuț Matei și tenebroasele sale legături cu lumea interlopă (II)

de profesor yoga Nicolae Catrina
Citiţi prima parte a acestui articol

Cazul Cămătarilor (pe care l-am prezentat datorită implicării foarte mari în el a judecătorului Ionuț Matei și care dovedește, de asemenea, cât de corupt și cât de șantajabil este acest magistrat) nu este însă, din nefericire pentru cetățenii cinstiți ai României, deloc singular, iar tentaculele mafiei ce subjugă justiția românească sunt mult mai numeroase. În acest sens, celebrul „Raport Căpățână”, din anii ’93-’94, menționează numele unor celebri generali și colonei de poliţie care au avut relații foarte strânse de colaborare cu lumea interlopă și cu rețelele de crimă organizată (de la traficul de mașini de lux până la rețelele de prostituție și de droguri). Generalii Nițu, Medrea, Suceavă, Voicu, coloneii Petre, Șoricică și mulți alții, au apărut în acel raport în legătură cu care s-au făcut unele cercetări la Parchetul militar. Cu toate acestea, în cele din urmă, respectivele cercetări au fost finalizate cu decizia de neîncepere a urmăriri penale (NUP) pentru absolut toți cei implicați!!!

Referitor la situația generală a sistemului mafiot (care mai este cunoscut și prin sintagma, des uzitată în presă, de „sistem ticăloșit”) care a acaparat în tentaculele sale atât justiția, cât și structurile puterii din România, unul dintre extrem de puținii temerari care au avut curajul să se lupte cu această „caracatiță”, generalul de poliție Ion Pitulescu (autorul volumului „Crima organizată. Al treilea război mondial?”, în care descrie lumea interlopă din România) a declarat, într-un interviu de presă: „Am avertizat public că România este în pericol să devină un stat mafiot, iar pericolul acesta s-a transformat deja în realitate”.

După cum remarca el însuși, la scurt timp după ce a început să acționeze în sensul destabilizării și destructurării rețelelor mafiote, rolul său în cadrul Poliției a devenit din ce în ce mai periferic.
„Chiar dacă – afirmă el în acel interviu – eu aveam un grup de ofițeri corecți și devotați, îți trebuie și sprijin din sfera guvernului, a politicului. Or, din partea asta nu am avut decât bruiaje. Practic, când mi-am dat demisia mi-am dat seama că era imposibil să continui ceea ce începusem. Am crezut că, poate, trăgând un semnal de alarmă voi contribui mai mult la o schimbare decât dacă aș fi rămas în aceleași condiții mai departe. Nu trebuie prea mare tehnică să-i pui la respect [pe mafioți]. Trebuie doar oameni corecți și cu voința de a face ceva. Nu este un mare secret în a combate organizațiile astea mafiote. Trebuie doar să se vrea. Frații Cămătaru au fost arestați pe dosarul acela făcut atunci, pe vremea mea. De ce le-a trebuit atâta până acum ca să facă acest lucru? Nu s-a vrut, pentru că ăștia au niște relații fantastice, de nici nu vă gândiți. Sau luați-i pe ceilalți [interlopi], celebrul clan Duduianu. Toți au avut dosar, toți au fost prinși în flagrant, reținuti, arestați o perioadă și ajunși în fața instanțelor. Instanțe care, cu nonșalanță, i-au pus în libertate.”

La întrebarea reporterului: „Cum au reușit acești lideri ai lumii interlope să-i corupă pe cei din poliție, pe politicieni, ca ulterior să ajungă ei sa-i controleze pe politicieni?”, generalul Pitulescu răspunde:
„În primul rând, cu bani sau alte avantaje materiale. Categoric, la ei, forța banului a făcut totul. După aceea, au știut cum să-i șantajeze pe unii: fie că le-au băgat pe gât o prostituată, fie că le-au rezolvat o problemă, o mașină mai ieftină, un serviciu mai ieftin. Păi, de fapt, să știți că fiecare clan mafiot are avocații lui, pe care îi plătește chiar dacă nu au proces sau vreo cauză pe rol. Ei își rețin o parte din câștiguri și-și plătesc avocații care, la o adică, îi vor apăra. Sau alte personalități care le pot acorda vreun sprijin.”

Cazul generalului Pitulescu este însă unul, am putea spune, aproape benign, datorită funcției foarte mari pe care el o deținea anterior în cadrul Poliției. Cel mai adesea însă, pentru temerarul (fie el polițist, procuror, judecător etc.) care îndrăznește să se lupte cu acest uriaș sistem mafiot care a acaparat România, lucrurile devin din ce în ce mai complicate și în cele din urmă, din cauza marginalizării sale, sau din cauza măsurilor pe linie administrativă ce se iau împotriva sa ori, în anumite cazuri, din cauza amenințărilor foarte serioase la viața lui, el nu mai poate merge mai departe.

În această direcție, unul dintre cele mai mediatizate cazuri a fost acela al maiorului de poliție Adrian Patu, care a dat în vileag legăturile șefilor săi de la Poliția Lugoj cu traficanții de droguri și cu mafia țigănească. Și totuși, deși acest curajos și integru ofițer de poliție și-a acuzat superiorii ierarhici (aducând dovezi foarte clare în această privință) de trafic de influență, de corupție și de abuz în serviciu, toate aceste acuzații au rămas complet necercetate până în ziua de azi (ceea ce este complet ilegal, deoarece este obligația celor în drept să verifice toate reclamațiile și plângerile cetățenilor)! Altfel spus, nimeni nu a vrut să ia în seamă (tocmai pentru că se știa foarte bine că cele spuse de acel ofițer sunt perfect adevărate!) respectivele acuzații. Dar culmea nedreptății și a sfidării legii a fost aceea că maiorul prea „vorbăreț” a fost mutat disciplinar undeva la țară (în comuna Făget). Și, întrucât el nu s-a potolit și a continuat să vorbească și de acolo, în cele din urmă „i s-a închis gura” complet, prin fabricarea împotriva sa a unui dosar penal pentru „sustragere de documente”!!

Într-un articol publicat în „Cotidianul” în data de 19 iulie 2009, ziaristul Daniel Vighi radiografia, cu o mare luciditate și cu mult curaj situația tragică în care se află justiția din România contemporană:
„Știu din surse de la fața locului că justiția românească este și acum prizoniera serviciilor secrete. O să mă întrebați cine o ține în captivitate! Am un răspuns pe care mi l-a dat un judecător: SRI! Este inadmisibil, josnic și umilitor ca un judecător să fie încă amenințat de spectrul noilor dosare de informator sau, mai abitir, de ofițer acoperit. Nu pot accepta ideea ca magistrații să fie cozile de topor ale serviciilor secrete și astăzi. Dacă ieri erau, pentru că așa cerea regimul comunist, astăzi menținerea lor în șerbia nimicitoare a unor vinovății există doar pentru a perpetua răul public al controlului ascuns al magistraturii românești și, implicit, al dreptății.
 
Repet ceea ce am aflat din interiorul magistraturii, și anume faptul că se condiționează avansarea în sistem de apartenența la SRI. Sunt indignat și mărturisesc că nu am posibilitatea de a dovedi această gravă încălcare a independenței justiției, nu am nimic decât acea mărturie înfricoșată care se teme pentru scaun.
 
De fapt, mi se pare logic ca fostele structuri de Securitate, care au jefuit țara în anii ’90, să caute prin toate mijloacele să pună sub control justiția. Astăzi putem spune că, dacă a fost cândva o revoluție, aceea s-a întâmplat cu tot cu morții ei tineri pentru ca asasinii lor să poată jefui în libertate.”

Într-adevăr, unul dintre cele mai grave aspecte ale acaparării justiției de către structurile fostei Securități îl constituie faptul că marea majoritate a vechilor colaboratori (sau altfel spus, turnători) la Securitate au fost menținuți în cadrul puterii judecătorești. Această situație este agravată și de faptul că nu există nici până în ziua de azi o lege care să stabilească incompatibilitatea dintre statutul de magistrat și colaborarea cu vechile servicii secrete comuniste. Spre exemplu, cum ar putea fi imparțial un judecător de la Curtea de Apel București care a fost dovedit informator al Securității, în a judeca dosarul fostului ministru al justiției (din perioada lui Adrian Năstase), Rodica Stănoiu, de colaborator al Securității?! Sau – așa cum subliniază profesorul Gabriel Andreescu în cartea sa „MISA, radiografia unei represiuni” – este notoriu în lumea justiției cazul lui Ioan Ionescu, judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție: în perioada 1964-1967 el a fost ofițer de Securitate în cadrul Direcției a III-a, după care a lucrat la Securitatea Municipiului București, parcurgând gradat toate treptele magistraturii, ajungând și rămânând în final la ÎCCJ, până când, recent, și-a dat singur demisia.

Această veritabilă „caracatiță” a mafiei alcătuite din vechile și noile structuri oculte ale puterii se menține nu numai prin influența tacită și prin sprijinul discret al politicului, ci și „din interior”, chiar prin intermediul unor sentințe judecătorești. În acest sens, ziaristul Silviu Sergiu scria în Evenimentul Zilei (numărul din 18 februarie 2009):
 „După blocarea procesului de deconspirare a foștilor securiști, sistemul judiciar ticăloșit mai obține o victorie împotriva normalității și a statului de drept. Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) nu mai poate publica mapele profesionale ale magistraților. Curtea de apel București a stabilit că informațiile de acest gen nu sunt de interes public!!
 
Motivarea instanței este penibilă și revoltătoare: «Distrugerea prestigiului individual al unui magistrat, chiar dacă legea îi dă acestuia dreptul să rămână în sistem în ciuda greșelilor comise, este o tratare lipsită de profesionalism a rolului magistratului în societate». Cu alte cuvinte: publicarea erorilor comise de magistrați duce la distrugerea încrederii în justiția din România!”

În strânsă legătură cu aceste dezvăluiri, este important să amintim aici că ancheta Parchetului Militar ce a fost realizată de generalul Dan Voinea a dovedit că persoanele implicate în represiunea brutală a yoghinilor (care a început odată cu descinderile din 18 martie 2004) erau membri ai Serviciului Român de Informații, ai Ministerului de Interne, ai Institutului Medico-Legal și ai Parchetului. Este însă profund semnificativ faptul că raportul lui Dan Voinea precizează cu claritate: „principalul supraveghetor al școlii de yoga MISA, principalul coordonator al polițiștilor, jandarmilor și chiar al procurorilor erau anumite cadre ale SRI, care de fapt erau provenite din fosta Securitate”!!!
„Acești ofițeri – adaugă raportul citat – au continuat să-și facă treaba la fel ca și înainte de ’89, deci nu i-a deranjat nimeni. Au continuat să investigheze aceleași dosare pe care le-au construit tot ei, înainte de ’89, împotriva acelorași persoane.”

Poliția politică a fost însă vigilentă și a reacționat prompt la dezvăluirile publice ale generalului Voinea. Astfel, imediat după aceste afirmații publice ale lui Dan Voinea, atât el, cât și echipa cu care lucra la acest caz au fost atenționați de anumite persoane din conducerea Ministerului Justiției și a Parchetului General asupra direcției în care se îndrepta ancheta! Ulterior, deoarece Dan Voinea și-a continuat netulburat cercetările în scopul aflării adevărului, a fost demarată o anchetă disciplinară împotriva sa și, întrucât presiunile la care era supus erau tot mai mari, el fost nevoit în final să părăsească instituția!

Prin ancheta corectă și obiectivă pe care a întreprins-o, se poate spune că generalul Dan Voinea a fost și a rămas până în prezent singurul reprezentant al structurilor de ordine care a dezvăluit (chiar dacă numai parțial, dată fiind graba cu care Ministerul Justiției și Parchetul General au făcut totul ca să-i „închidă gura”) gravele abuzuri, discriminări și nedreptăți la care a fost supusă de-a lungul a peste 20 de ani Școala de yoga MISA și fondatorul ei, Gregorian Bivolaru.


O altă dovadă a implicării masive a Serviciului Român de Informații (SRI) în întreaga acțiune de opresiune, de persecuție, de linșaj mediatic și de distrugere a școlii de yoga MISA și de condamnare a lui Gregorian Bivolaru este dată de așa-zisele „probe” care au fost oferite de interceptarea ILEGALĂ a unor convorbiri telefonice ale lui Gregorian Bivolaru. Astfel, deși dosarul lui Gregorian Bivolaru de la ÎCCJ are ca obiect infracțiuni de drept comun, Parchetul a depus ca „probă” convorbiri telefonice interceptate în anii 2002-2003 în baza unei legi privitoare la siguranța naţională! Mai mult decât atât: procurorii (care au primit de la SRI aceste „probe”) au menționat chiar ei în instanță că respectivele mandate de interceptare fuseseră emise înainte de începerea urmăririi penale din acest dosar. Prin urmare, conform legii, această probă este ilegală!!! Și este important de precizat, referitor la aceasta, că CEDO a sancționat în mod repetat România pentru situații similare, pe care le consideră o gravă violare a dreptului la viața privată.

În fața unui astfel de abuz strigător la cer, Gregorian Bivolaru a făcut mai multe plângeri, a depus inclusiv o cerere la SRI pentru dezvăluirea persoanelor care au decis acele interceptări și a motivării acestora (altfel spus, pe ce bază s-au făcut acele interceptări și mai ales de ce – din moment ce ele au fost motivate de „siguranța națională” – au fost ulterior introduse într-un dosar de drept comun). Nici până în ziua de azi SRI nu a oferit niciun răspuns iar toate plângerile respective au fost (contrar legilor țării) complet ignorate!

Pentru a ilustra această uriașă și revoltătoare discriminare la care este supus Gregorian Bivolaru, se cuvine să arătăm că în nenumărate alte cazuri autoritățile nu numai că nu „se fac că plouă”, dar chiar se autosesizează și deschid ele însele (fără să existe nicio plângere oficială în acest sens) anchete de stabilire și de pedepsire a celor responsabili cu astfel de interceptări ilegale! Un exemplu foarte recent în această direcție, care se aseamănă din multe puncte de vedere cu acela al lui Gregorian Bivolaru este legat de inițiativa Senatului României din data de 8 aprilie 2013 de a înființa o comisie de anchetă privind interceptarea convorbirilor telefonice ale judecătorului CEDO Corneliu Bârsan pe mandat de siguranță națională.

În textul oficial al creării acestei comisii, se arată:
„În data de 13 martie 2013, Comisia pentru exercitarea controlului parlamentar asupra SRI s-a autosesizat în baza dezbaterilor din mass-media. Concluzia rezultată în urma verificărilor efectuate de comisie este aceea că domnul Corneliu Bârsan nu a făcut obiectul niciunui act de autorizare emis în condițiile legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului și nu a constituit obiectul unei preocupări informativ-operative din partea SRI, direct sau în cooperare cu alte instituții”. 
Obiectivele comisiei privesc „inventarierea și studierea tuturor documentelor oficiale vizând acest caz, verificarea modului în care s-a dat aprobarea acestor interceptări și temeinicia motivelor, audierea persoanelor implicate, modul în care au fost respectate deciziile CEDO în materie.”. Comisia de anchetă a fost formată din 12 membri și a avut ca termen pentru depunerea raportului data de 30 iunie 2013.

Iată deci cu câtă celeritate „se mișcă” lucrurile într-un caz relativ similar, dar cu câtă indiferență și chiar ostilitate tacită (pasiv-agresivă) este tratat cazul – de o nedreptate cu mult mai flagrantă decât acela al judecătorului Bârsan – lui Gregorian Bivolaru!

Revenind acum, în finalul acestui articol, la judecătorul Ionuț Matei, se poate spune că acest magistrat, „prieten” al celor mai temuți mafioți din România, a evitat sistematic în cazul lui Gregorian Bivolaru să recunoască faptele, preferând în locul lor „prezumții de fapte”, presupuneri fără substanță prin care a încălcat în mod flagrant codul de procedură penală, deși acesta subliniază foarte clar că adevărul nu se poate stabili pe baza denaturării probelor ori pe diferite presupuneri, deducții și păreri. Iar atunci când vinovăția unui om nu este stabilită cu certitudine, prezumția de nevinovăție este aceea care trebuie să împiedice pronunțarea unei hotărâri de condamnare, indiferent de părerile sau prezumțiile organelor judiciare.


Prin tratamentul profund discriminator aplicat lui Gregorian Bivolaru și apărării acestuia, magistratul Ionuț Matei a dovedit din plin, la fiecare dintre termenele de judecată de la ÎCCJ, că pentru el prezumțiile de fapte sunt fapte, sau că prezumțiile procurorilor – deși acestea nu au fost dovedite niciodată, întrucât nu sunt altceva decât minciuni însăilate la repezeală pentru a da o impresie de legalitate unui proces fabricat și instrumentat politic – sunt „probe zdrobitoare” ce atestă „vinovăția” lui Gregorian Bivolaru. Toate acestea au fost confirmate mereu și mereu (cam la fiecare termen de judecată) și de atitudinea de vădită desconsiderare față de inculpat și de apărarea acestuia, precum și de limbajul disprețuitor (chiar jignitor uneori) la adresa martorilor apărării.

Din toate aceste aspecte pe care le-am prezentat aici – multe dintre ele absolut incredibile pentru o justiție care afirmă că este liberă și corectă – rezultă cu claritate că procesul lui Gregorian Bivolaru reprezintă cu mult mai mult decât un caz oarecare de stabilire a vinovăției sau nevinovăției unui om. Prin amploarea și prin forțele care au fost implicate aici, se poate spune că acest proces este de-a dreptul emblematic pentru România postcomunistă. Iar presiunile, discriminările și însuși modul discreționar și abuziv în care a fost instrumentat acest proces la ÎCCJ de către „completul negru” condus de judecătorul Ionuț Matei, dovedesc cu prisosință faptul că justiția din România se află încă foarte departe de idealul unei justiții drepte, independente și obiective, în fața căreia toți cetățenii țării sunt egali. Toate acestea dovedesc de asemenea că justiția este în continuare aservită (prin numeroșii magistrați, îndeosebi aceia aflați în poziții înalte de conducere, ce se prostituează din punct de vedere profesional) atât politicului, cât și anumitor structuri oculte ale puterii (dintre acestea, un rol extrem de important avându-l SRI).

Justiția românească încă poartă din greu, chiar în nucleul ei, „moștenirea” regimului dictatorial comunist, în care nu există respect pentru actul de justiție dar, în schimb, domnește fie bunul plac al unor judecători, fie diferitele idiosincrasii ale acestora, fie puterea nemiloasă a șantajului în fața căreia acești judecători corupți (și, tocmai de aceea, profund șantajabili) nu au nicio opțiune în afara ascultării obediente a ordinelor celor care îi șantajează. Aceasta este în realitate o pseudo-justiție, în care chiar și dreptul elementar la apărare este batjocorit dacă judecătorul primește (de la „eminențele cenușii” care îl dirijează din umbră, întocmai ca pe o marionetă) ordinul să-l condamne oricum – vinovat sau nevinovat, nu contează – pe cel învinuit.

Este semnificativ să cităm chiar cuvintele lui Ionuț Matei, care au fost consemnate în instanță în timpul unui termen al procesului lui Gregorian Bivolaru, în momentul în care, adresându-se unuia dintre avocații lui Gregorian Bivolaru, el s-a scăpat și a dovedit atunci modul total incompatibil cu o justiție corectă în care acest judecător gândește: „NU VĂD LIMITELE ÎN CARE DUMNEAVOASTRĂ EXERCITAȚI DREPTUL ACESTA NENOROCIT LA APĂRARE!”... 

Sursa: yogaesoteric

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu