"Sunt epoci în care nu poti inainta decat mergand contra curentului" - Mircea Eliade
Home » , » ''Patrioţii'' din Securitate au reuşit să desfigureze România pe termen lung

''Patrioţii'' din Securitate au reuşit să desfigureze România pe termen lung

Interviu cu GERMINA NAGÂŢ, director al Direcției Investigații din CNSAS, 
realizat de ARMAND GOŞU pentru Revista 22


Cum arată represiunea, văzută din arhiva fostei Securităţi?
La prima vedere, arată ca un lung şir de dosare penale. Din cei 24 de km de rafturi ai arhivei CNSAS, pe sute de metri stau dosarele de la Ministerul Public sau Parchetele militare. Dosarele penale sunt groaznice, de la fotografiile deţinuţilor la arestare şi eliberare – unde vezi metamorfoza, transformarea omului sănătos şi liber într-o epavă – la fişele medicale sau rapoartele ofiţerilor, cu pedepsele pe care le-au dat. Aici se văd perfect detaliile a ceea ce numim „represiune“ – cum au fost urmăriţi oamenii în detenţie, cum au fost torturaţi, cum unii au fost constrânşi să colaboreze, în timp ce alţii s-au ţinut tari. Foarte mulţi au murit. Sunt cronici sinistre, e ca şi cum te-ai uita la filme de groază cu încetinitorul.

Dar cum stau lucrurile după 1964?
Oficial, se spune că după 1964 s-a produs o schimbare de paradigmă, că s-a trecut în altă epocă, s-a renunţat la violenţă, au fost eliminaţi din sistem şi judecaţi o parte dintre securiştii vinovaţi de atrocităţi în epoca lui Gheorghiu-Dej.

Unii istorici spun că nu mai e vorba despre represiune după 1964.
În cazul ăsta, cred că trebuie rediscutată noţiunea de „represiune“. Dacă a urmări milioane de oameni – credeţi-mă, ăsta e ordinul de mărime, în patru decenii de comunism –, dacă a-i ţine sub lupă acasă şi la serviciu, dacă a le schimba destinul pe furiş, din motive absurde, nu înseamnă represiune, atunci am avut libertate în România. Dar eu cred că represiunea a existat şi în varianta ei fizic nonviolentă. După cum ştim, există şi tortură psihologică, nu doar fizică. În plus, să nu uităm că România a avut deţinuţi politici şi după 1964. Să nu-i uităm pe Vasile Paraschiv, pe Gheorghe Ursu, pe greviştii din Valea Jiului, pe muncitorii de la Braşov, pe deţinuţii politici din anii ‘80. Pe unii îi aveţi în GDS - Radu Filipescu, Dumitru Iuga şi alţii au făcut puşcărie politică în ultimii ani de „domnie“ a lui Ceuşescu. Şi asta tot represiune a fost, chiar dacă motivarea oficială a sentinţelor s-a făcut sub paravanul dreptului comun.

Să spunem că represiunea a fost mai sofisticată după 1965?
S-au folosit alte metode, mai abile. Nu arestări în masă, nu ridicări de acasă în toiul nopţii (sau în orice caz mult mai puţine), dar a fost o supraveghere tot mai extinsă şi mai eficientă a populaţiei. Se ştia tot mai mult despre tot mai multe persoane, cetăţeni obişnuiţi, membri de partid, nu doar opozanţi. N-am fost o ţară de disidenţi, dar am fost cu siguranţă o ţară de urmăriţi degeaba. De la grupul „duşmanilor de clasă“, foarte bine definit, s-a ajuns la un cerc tot mai larg de suspecţi în care, la modul virtual, putea intra toată populaţia activă. Oamenii erau supravegheaţi încă de pe băncile şcolii, la serviciu, acasă, pe stradă, la cozile din magazine, în biblioteci, la biserică, unii dintre ei până la poarta cimitirului. Şi asta fără să fi făcut propriu-zis nimic, ci doar pentru că eventual ar fi putut face. Gândiţi-vă că în anii ‘80 minorii erau recrutaţi „la normă“, în şcoli şi licee, iar printre urmăriţi erau „persoanele fără antecedente politice sau penale“. Adică fiinţe despre care Securitatea însăşi declara că nu făcuseră până atunci nimic suspect, nici politic, nici penal. După mine, această „linie de muncă“ ilustrează foarte bine faţa nonviolentă, dar foarte parşivă a represiunii: oamenii deveneau suspecţi pe criteriul „până acum par nevinovaţi, dar dacă, totuşi?“. Supravegherea unei populaţii, la asemenea scară şi atât de profundă, nu poate fi altceva decât represiune.

Cu ce efecte, din punctul de vedere al psihologiei sociale?
Cu efectul devastator al mutilării corpului social. Pentru că s-a distrus liantul esenţial în orice comunitate - încrederea în semeni, în oamenii lângă care trăieşti, lângă care munceşti, încrederea în membrii familiei, uneori. În plus, a dispărut şi încrederea în instituţiile statului, în cei care conduc şi care, teoretic, ar fi trebuit să ne apere de duşmani, nu să ne transforme în nişte şoareci ţinuţi în borcan. Teroarea asta prelungită explică în parte ce se întâmplă acum. Românii au trăit ani întregi controlaţi de spaimă: întâi le-a fost frică de puşcărie, pe urmă
le-a fost frică să nu-şi piardă dreptul de a urma o şcoală, de a-şi face meseria, de a avea o slujbă mai bună – tot felul de spaime concrete sau, dacă vreţi, o singură frică difuză, dar endemică, generalizată, i-a transformat în ce sunt acum. O comunitate care se adaptează greu la democraţie şi la libertate, o societate complicată, de neînţeles pentru cei care n-au trecut printr-o asemenea traumă. „Patrioţii“ din Securitate au eşuat, n-au reuşit să-l eternizeze pe Ceauşescu şi familia lui, dar au reuşit să desfigureze România pe termen lung.

Cum se vede această represiune în documentele Securităţii?
Păi, cred că 17.000 de cereri primite doar de la beneficiarii Legii 221/2009 ar trebui să spună ceva. Nu doar despre activitatea Consiliului în ultimii doi-trei ani, ci în primul rând despre victime sau despre urmaşii celor deportaţi, închişi, trecuţi prin domicilii obligatorii, abuzaţi în fel şi chip şi pe care statul român s-a angajat să-i despăgubească. Sumele sunt mici, dar cel puţin s-a recunoscut oficial că statul are o răspundere pentru faptele pe care instituţiile sale, şi nu câţiva indivizi descreieraţi, le-au comis în timpul regimului comunist. Şi gândiţi-vă că multe cereri privesc familii întregi, o singură petiţie înseamnă documente pentru mai multe persoane, nu doar pentru un aplicant.

În acelaşi timp, se poate spune că din 22 de milioane, 17.000 de cereri e cam puţin.
Bineînţeles că represiunea n-a avut doar 17.000 de victime, câte cereri am primit noi! Ar trebui să-i adăugăm pe cei morţi fără urmaşi, pe cei care au plecat din ţară, pe cei care nu ştiu că există legea asta, pe cei care au aflat de ea, dar sunt blazaţi, n-au energie sau n-au mijloace să lupte pentru drepturile lor. Sunt bătrâni, n-au bani de cheltuit pe tren, n-au unde să stea la Bucureşti, n-au pe nimeni să umble prin tribunale – fiindcă documentele de la noi sunt destinate, de fapt, instanţei. Gândiţi-vă că în Germania sau Polonia, care au deschis arhivele mult înaintea noastră, s-au înfiinţat oficii teritoriale tocmai din acest motiv. La fel şi pentru accesul la dosar. Deşi cifrele au crescut, mai ales după 2006, când s-a produs „marea preluare“, pentru multe dosare de urmărire titularii sau urmaşii n-au schiţat încă niciun gest. Dar, socotind după numărul de documente pe care le punem pe piaţă, lucrurile stau altfel. Raportat la numărul de cereri, care vi se pare mic, e o mare distanţă între câte copii eliberăm şi câţi solicitanţi avem. O singură cerere are mai mulţi beneficiari şi scoate mai multe documente sau informaţii decât din arhivele instituţiilor similare. De ce? Pentru că legea română – de fapt, ambele legi ale deconspirării, inclusiv cea veche – au permis accesul nu doar titularului de dosar, cum e în alte ţări, ci şi familiei, până la gradul patru de rudenie. Consiliul pune în circulaţie aproape un milion de copii pe an, dintre care jumătate pentru accesul la dosar, restul pentru cercetătorii acreditaţi, pentru instanţe sau pur şi simplu pentru site-ul instituţiei. 

Mă interesează latura asta pedagogică a activităţii CNSAS.
E certă, deşi nu neapărat în sens didactic. Gândiţi-vă că petenţii iau copiile acasă şi le arată rudelor sau prietenilor, ştim asta de la noii veniţi, care ne spun că şi-au făcut curaj să ne caute după ce au văzut la alţii documente de la CNSAS. Din păcate, asta e singura pedagogie pe care putem conta în momentul de faţă, cea care „lucrează“ prin accesul la dosar. E trist, dar n-am văzut nimic folosit în programa şcolară. Nu înţeleg de ce nu e folosită în şcoală această sursă istorică nepreţuită, care e arhiva fostei Securităţi. E inexplicabil. Mi-e penibil s-o spun, dar ne caută mai mulţi profesori străini decât ai noştri. Au fost şi excepţii, grupuri de elevi sau studenţi mai ales din Bucureşti, dar mai puţini decât ar fi normal. Am ajuns să facem bancuri, spunem că CNSAS merge mai bine la export decât pe piaţa internă... Pe site-ul nostru sunt zeci de mii de documente pentru profesori şi studenţi, te-ai aştepta să le vezi în manuale, în cursuri universitare. Din păcate, nu se întâmplă asta. Noi nu avem nici timp, nici mijloace, nici resurse umane pentru campanii de informare, nu putem să mergem peste profesorii de istorie sau de ştiinţe sociale, să le prezentăm documente. Nu avem buget pentru aşa ceva. Şi nu putem primi bani din altă parte, nici sponsorizări, nici donaţii, e interzis de lege. Depindem doar de bugetul de stat, care ştiţi cum e. Ni se reproşează că nu facem muncă de informare, când noi nu avem bani să publicăm deciziile instanţei în Monitorul Oficial, cum cere legea. Sunt zeci de procese încheiate definitiv pe care nu le putem oficializa, fiindcă e prea scump. Costă sute de lei pagina şi o sentinţă are cât vrea judecătorul, nu ne putem tocmi. Uneori devine jenant, se cer audienţe la nivel înalt pentru banii de Monitor, pentru banii de poştă sau activităţi obligatorii prin lege.

Câte procese are acum CNSAS?
Pe rol sunt probabil câteva sute. Pe legea nouă, în vigoare din 2008, au fost circa 2.000 de cazuri pe care Colegiul le-a trimis în instanţă. Dintre ele, 60% privesc foşti ofiţeri de Securitate, chemaţi la tribunal pentru abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului. Mai exact, la începutul lui octombrie erau 1.188 de ofiţeri şi 867 de civili trimişi în instanţă, din 2008. Deci, sunt cu o treime mai mulţi ofiţerii decât civilii pentru care ne-am adresat Curţii de Apel, deşi presa şi bineînţeles colaboratorii cu care ne judecăm tot agită marota că îi hărţuim doar pe bieţii turnători, în fond nişte victime, şi îi lăsăm pe securişti să doarmă liniştiţi. În realitate, nu-i aşa. Până acum, socotind mai ales din ultimii şase ani, după predarea arhivei, 928 de securişti au fost publicaţi în Monitorul Oficial, majoritatea cu decizii irevocabile, prin care s-a stabilit că au comis abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului. În bilanţ intră şi cei decedaţi, pentru care Consiliul a retras acţiunea, dar nu cred că asta schimbă lucrurile. Faptele lor rămân aceleaşi.

Cum a tratat CNSAS cazul Vişinescu?
Pentru Vişinescu s-au primit trei cereri de verificare, dintre care două în aprilie şi septembrie anul acesta, probabil şi ca efect al campaniei de presă. Din capul locului trebuie spus că, potrivit legii, ofiţerii de Securitate sau Miliţie sunt verificaţi fie la cererea persoanelor care îşi văd dosarele, fie ca ocupanţi ai unei funcţii sau demnităţi publice. Acţiunea Consiliului include trei dosare penale, dintre care două sunt ale unor membri marcanţi ai PNŢ, Ion Diaconescu şi Aurel Ardeleanu, iar al treilea are ca titular un fost social-democrat din gruparea Titel Petrescu. Nu întâmplător vă spun detaliul ăsta: vreau să arăt că în România comunistă doar represiunea a fost democratică. În puşcării găsiţi toate partidele, ideologiile, etniile, straturile sociale şi cultele religioase, iar cazul Vişinescu o dovedeşte cu prisosinţă. A împărţit pedepse cu nemiluita, bietul Ion Diaconescu, bolnav de TBC şi distrofic, primea câte 10 zile de izolator pentru că „vorbea la perete“ sau pentru că păstra câte o bucată de izmană ruptă, ascunsă de gardian. Aurel Ardeleanu intra câte 7 zile la zarcă pentru că se învelea cu pătura (suferea de reumatism infecţios). În 1961 a făcut greva foamei, a refuzat şi hrănirea artificială, fiindcă nu mai suporta iadul de la Râmnicu Sărat. Sigur că, faţă de încadrarea de genocid, acţiunea Consiliului, care vorbeşte doar despre încălcarea drepturilor omului şi dă astfel de exemple, pare mult mai modestă. Dar sunt convinsă că are mai multe şanse în instanţă, unde a ajuns deja. Totuşi, modul cum a reflectat presa această speţă mi se pare scandalos. Nu doar că au fost articole în care i se plângea de milă „bietului bătrânel“, dar acţiunea CNSAS a fost prezentată tendenţios şi confuz, în ciuda comunicatului foarte clar. Nu se înţelegea dacă îl considerăm colaborator sau ofiţer, ştirea arăta complet ridicol.

E rezultatul manipulării politice sau al diversiunilor mediatice iresponsabile?
E rezultatul inconştienţei celor care fac dintr-o istorie tragică un subiect de propagandă. Dezbaterea din spaţiul nostru public îţi dă uneori senzaţia că asişti la un concurs ieftin de anticomunisme: hai să le luăm faţa celorlalţi, să le arătăm cum stă treaba cu anticomunismul, degeaba a fost declarat comunismul „ilegitim şi criminal“... Se pierde miza, se aruncă în derizoriu subiectul, se mistifică total informaţia, care, în loc să reflecte realitatea, aceea tragică, intră „pe piaţă“ complet deformată: fiecare pescuieşte ce vrea şi chiar dacă nu prinde nimic, măcar tulbură apele cu folos pentru adevăraţii vinovaţi. Se practică „stilul lăcustă“, cum i-ar spune Eco abordării de tipul ăsta, când se ignoră anumite părţi ale realităţii şi se păstrează doar ce e convenabil.

 Ce facem atunci când unul dintre cei mai importanţi istorici ai perioadei comuniste, Marius Oprea, ne spune că doar Direcţia a VI-a a făcut poliţie politică? Ştiţi ce a spus în instanţă, într-un proces pe care-l are CNSAS?
Of, Doamne... Ştiu exact ce a spus, de la colegii mei care au fost în sală. Am toată încrederea în ei. Sunt doi jurişti remarcabili, obişnuiţi să se lupte la tribunal cu Sergiu Andon, nu cu Marius Oprea! Suntem cu toţii sideraţi! Cărţile lui Marius despre Securitate au fost în bibliografia concursurilor de angajare la CNSAS sau, în orice caz, la Direcţia Investigaţii. În ciuda diferenţelor noastre de opinie – fiindcă au fost şi din astea –, l-am considerat întotdeauna un anticomunist sincer şi de neclintit. Este unul dintre autorii legilor noastre de funcţionare şi prin urmare ştie foarte bine în ce condiţii şi după ce criterii un ofiţer de Securitate ajunge în faţa instanţei. Să admitem că prezenţa lui ca martor era obligatorie – deşi sunt multe de spus şi aici –, totuşi depoziţia nu i-a dictat-o nimeni. Nimeni nu l-a obligat să spună că numai ofiţerii Direcţiei VI, de cercetări penale, merită chemaţi la tribunal... Ca legiuitor al deconspirării Securităţii, ca „vânător de securişti“, cum se recomandă domnul Oprea, ar trebui să ştie că încadrarea ofiţerilor în categoria „poliţie politică“, pe vechea lege, sau în categoria „lucrător“, după legea actuală, se face în funcţie de faptele şi acţiunile persoanei, nu în funcţie de afiliere. Nu contează la ce direcţie au lucrat, în ce serviciu sau în ce birou, ci doar faptele sau acţiunile prin care au încălcat drepturile celorlalţi. Cazurile de ofiţeri publicaţi în Monitorul Oficial, deci încadraţi definitiv de instanţe ca autori de abuzuri, arată foarte clar asta: sunt de peste tot, inclusiv de la CIE! Or, dacă autorul legii, o autoritate în materie, consiliază un judecător cum trebuie privit dosarul – deşi recunoaşte în acelaşi timp că nu l-a citit – şi susţine în sala de tribunal că doar ofiţerii de cercetare penală au încălcat drepturile omului, iar restul sunt „plevuşcă“, ce şanse mai are deconspirarea de aici înainte? Câţi securişti de la alte direcţii se vor apăra citând din expertiza domnului Oprea? Şi urmăriţilor cu dosare făcute de alte unităţi ale Securităţii, noi ce să le spunem? Nu ne cereţi să-i verificăm pe ofiţerii din dosarele voastre, nu vi s-au încălcat drepturile, fiindcă n-aţi fost urmăriţi de Direcţia a VI-a?! Nu contează că aţi avut microfoane în sufragerie sau v-aţi pierdut serviciul fiindcă primeaţi scrisori de la rude... E absurd şi mai presus de toate e nedrept! Oricât i-am fi de antipatici domnului Oprea, nu cred că meritam asta. Şi nici petenţii n-o meritau. Aşteptările lor de la această lege, mai ales în plină campanie „antitorţionari“, sunt cu totul altele. Şi sunt perfect îndreptăţite. După câte au suferit şi după cât au aşteptat oamenii, cred că ar fi cazul să ne păstrăm busola şi să nu relativizăm bunul simţ.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu