Mentalitatea francmasonică

de Mircea ELIADE

Nu cunosc nici un francmason şi din toate cărţile pe care le-am citit n-am înteles mai nimic asupra francmasoneriei, pentru că în realitate nici nu ai ce să întelegi în cazul aşa-zisei doctrine a ei. Nu ştiu ce vor de fapt aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că-şi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide şi de ce sunt atât de misterioşi cu “secretele” lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă.

Dar un lucru am învăţat totuşi din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică.

Vă veţi mira, poate, aflând că acord o mentalitate francmasonică chiar şi unor oameni care nu au nimic de-a face cu această societate secretă. Într-adevăr este uimitor cât de mulţi intelectuali judecă lumea, spiritul şi istoria cu asemenea mentalitate francmasonică. Pe care aş putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte şi vădit greşite în judecarea istoriei.

Un marxist, de pildă, exemplifică de minune mentalitatea aceasta francmasonică. Pentru marxist, toate lucrurile sunt clare, toată istoria este un joc de forţe economice, rigide, simpliste până la absurd, abstracte până la confuzie. Cu un marxist nu poţi discuta. Cu nici un intelectual de formaţie “francmasonică” nu poţi discuta. În capul lui e prea multă “lumină”, sunt prea multe “certitudini”; problemele se rezolvă, toate, cu aceeaşi ecuaţie, necunoscutele sunt, toate, de acelaşi grad, pe acelaşi plan.

Am început să mă gândesc serios că paradoxul acesta – mentalitate francmasonică – nu este un simplu paradox, după ce am cunoscut mai îndeaproape mentalitatea marxistă. Un marxist este de fapt un om cu o mie de certitudini şi care acceptă un singur miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se rezolvă în câteva formule simple, care explică tot, satisfac orice curiozitate, preîntampină orice controversă. Iraţionalul, ireductibilul – toate acele forţe obscure şi peste putinţă de anticipat, care fac ca istoria unei ţări să se deosebească net de istoria altei ţări – pentru un fericit marxist cu mentalitate francmasonică nici macar nu există.

Ceea ce caracterizează această mentalitate francmasonică este strania conjugare a abstractului şi a grosolanului. Într-adevar un spirit francmason judecă lumea şi istoria într-un mod abstract (adică fără atingere directă cu realităţile, fără experienţa timpului, fără priză asupra prezentului).

Un francmason pur sânge ar spune, de pildă cam aşa: ”Mihai Viteazul a reprezentat cutare forţă şi a jignit cutare simbol; din această cauză, lipsindu-i ajutorul Maestrului Trei Stele, şi-a găsit moartea aşa cum era de aşteptat.” (Am pe masă, acum când scriu, o serie întreagă de cărţi ale “magistrului” Ragon. Dacă cineva se îndoieşte de felul cum am rezumat judecata masonică asupra istoriei, pot cita din Ragon. Şi jocul acesta straniu poate continua…).

Aţi observat cât de “abstract” şi cât de grosolan totuşi judecă un mason – sau un marxist, unul cu mentalitate masonică – istoria, lumea, viaţa. Nu există concret pentru ei; nu există de asemeni fapte, pur şi simplu fapte, adică evenimente imprevizibile, ireductibile, iraţionale.

Ei posedă o bizară schemă simplistă – adică semidoctă, pseudoraţională, lipsită de o reală patrundere filosofică şi în acelaşi timp lipsită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor – şi cu această schemă ei rezolvă totdeauna totul.

Pentru un “fericit” participant la mentalitatea masonică - care îşi are originea în mentalitatea evreiască – nu există enigmă, după cum nu există destin. Toate care există se pot prevedea, toate se pot explica; toate se explică şi pentru oricine. (Freud şi psihanaliza care işi are originea tot în mentalitatea evreiască alcătuiesc încă un admirabil exemplu de ceea ce eu numesc mentalitate francmasonică. Freud laicizează Absolutul, adica pune la îndemâna oricui o cheie care în aparenţă este unică, prin care, crede el, se explică toate cele sufleteşti. De unde înainte înţelegerea Absolutului (adică a sensului existenţei, sulfetului, a realităţii suprafireşti) presupunea efort, asceză, inteligenţă – deci inegalitate – psihalnaliza oferă oricui această înţelegere în schimbul a trei sau patru cărti, accesibile oricui, costând aproximativ 1000 lei. Freud este un grav exemplu de trădare a spiritualităţii iudaice – adică de monovalenţă transferată şi de laicizare a Absolutului. De altfel ar fi interesant de studiat apariţia elementului dramatic în spiritualitatea iudaică (unde nu a existat niciodată, unde liturghia era singurul dinamism acceptat în experienţa spiritului) – care, după părerea noastră, coincide cu această laicizare a Absolutului). Nu mai e nevoie de efort, de inegalitate, de inteligenţă deci – căci schema e la îndemâna oricui. Învaţă un simbol în plus şi ai înţeles Evul Mediu. Citeşte un volum din “Capitalul” lui Marx şi ai inţeles feudalismul. Plăteşti încă o taxă la o Lojă francmasonică şi înveţi un al doilea simbol; înţelegi atunci misterul secolului al XVIII-lea. Citeşti un al doilea volum din “Capitalul” şi înţelegi Revoluţia Franceză.

Poate că ceea ce scriu acum par vorbe glumeţe. Şi n-aş vrea să pară aşa. Lucrurile în această direcţie sunt prea serioase şi prea triste. Nu ştiu ce este acea stranie societate sau lojă masonică, dar mi se pare că spiritul complet greşit al masoneriei – simplism, anti-istorie, abstracţiune versus grosolănie – a pătruns periculos de mult şi a răscolit întreaga mentalitate europeană. Sunt clase întregi de oameni care sunt atât de siguri că posedă cheia cea supremă a universului, clavis abs conditorum, încât nu mai poţi sta de vorbă cu ei. Şi observaţi că această bizară certitudine nu se referă la principii, la esenţa lucrurilor, la un domeniu propriu filosofiei sau religiei, ci se referă la un domeniu de realităţi fenomenologice, în veşnică prefacere, în evanescentă revenire: viaţa, istoria, omul de toate zilele şi omul faptelor mari.

Nu ştiu daca aţi întâlnit şi Dvs. asemenea “intelectuali” de formaţie masonică, oameni cu care nu poţi sta de vorba asupra lucrurilor de toate zilele, ci cu care trebuie să te întâlneşti doar pe un teren neutru de discuţii. Priviţi cu o mai mare atenţie şi luciditate asemenea oameni. Veţi observa că ei toţi acceptă un miracol în centrul întelegerii lor universale. Ei admit că, în cursul istoriei, a intervenit la o anumită dată un eveniment unic, singular, ireversibil prin care se explică totul şi pentru toată lumea.

Este în realitate aici un proces invers – am putea spune satanic – de degradare, a ceea ce am putea numi mentalitatea creştină, dacă creştinismul ar fi ceva abstract şi nu s-ar contopi, în toate cazurile sale autentice, cu însăşi firea omului, cu omenia. Şi un creştin admite că prin faptul istoric al venirii Mântuitorului pe pământ, lumea s-a transformat. Şi acest fapt este ireversibil şi este totodată un mare miracol. Dar observaţi câte deosebiri de mentalitate laică modernă există în mentalitatea francmasonică.

În primul rând creştinul religios în general, filosoful, moralistul acceptă harul, mântuirea, destinul, istoria, acceptă o economie spirituală care este paralelă cu economia, să mi se ierte expresia, “economică”. Continuaţi acum Dvs. şi veţi găsi câte deosebiri veţi voi.

Există un lucru pe care întotdeauna realitatea masonică îl refuză îndârjit: subtilitatea, disocierea planurilor. Un socialist ştie una şi bună, un teozof ştie trei şi bune. Dar numai Una sau numai Trei. Niciodata altceva, niciodata altfel.

Veţi spune: “Bine, dar acesta este însuşi scopul raţiunii (al gândirii ştiinţifice sau filosofice), de a găsi numai o lege, numai un criteriu de înţelegere al lumii.”

Foarte just. Numai că raţiunea caută o Lege care să se refere la principii, la esenţă. Unitatea raţiunii constă de fapt în coerenţa, nu în monovalenţă.

Mentalitatea masonică, dimpotrivă, ignoră totdeauna orice coerenţă, ocupându-se numai de monovalenţă. Adică în loc de a judeca lumea organic (într-un mod coerent) , o judecă simplist (constrâns, monovalent).

Nu ştiu şi nu interesează orientarea acestor note, dacă există vreo legatură istorică între feluritele manifestări ale mentalităţii masonice în lumea modernă (iluminism, marxism, teozofism, anti-istorism, etc). De altfel mentalitatea masonică se manifestă şi în afara cadrelor ce au fost menţionate mai sus.

Am un excelent prieten care judeca lumea masonic fără a fi nici marxist, nici teozof. Este numai simplist şi puţin cam semidoct. Cu cât ştii şi totodată eşti mai convins numai de “una şi bună”, cu atât te apropii mai mult de mentalitatea masonică.

Iată, de pildă, istoria politicii româneşti de la paşoptism la 1933. Peste tot nu întâlneşti decât legi abstracte, fapte iluministe, gândire grosolană. Lipseşte cu desăvârşire acolo simţul realului, al concretului, al omeniei, intuiţia de toate zilele. Şi lista exemplelor noastre ar putea continua …la nesfârşit.

("Vremea", 10 septembrie 1936)