Yoghinii MISA blog

„Te-ai obişnuit să trăieşti în fracţiuni. Când imaginea de sine moare, tu trăieşti în întreg. Această împlinire nu poate fi niciodată obiectivată, deoarece nu există niciun agent autorizat s-o gândească. Ea poate fi trăită. Tu trebuie să te familiarizezi cu moartea. Este un nou sentiment. Un sentiment fără sentiment. Tu îţi imaginezi că moartea imaginii de sine este o absenţă. Dar asta o spune doar ego-ul în numele propriei lui supravieţuiri. Ieşi afară din cercul vicios al trăirii în lumea îngustă a ego-ului. Moartea ego-ului nesigur te lasă în deplină securitate. Astfel, ceea ce este insecuritate din punctul de vedere al eu-lui relativ, este securitate absolută în ceea ce priveşte fiinţa ta întreagă.”

Născut în 1916, într-o familie de muzicieni, Jean Klein a copilărit la Brno, în Cehoslovacia, călătorind apoi în Germania şi Austria, către Viena şi Berlin. În timpul adolescenţei sale, cuprins de o sete de cunoaştere şi o „profundă dorinţă către libertate”, a citit foarte multe lucrări aparţinând lui Dostoievsky, Nietzsche, Krishnamurti. La vârsta de 16 ani, influenţat de scrierile şi filosofia lui Gandhi, a devenit vegetarian. Însă fiinţa care a avut cel mai mare impact asupra sa, prin mesajul transmis în scrierile sale, a fost Rene Guenon, cu a sa lucrare „Simbolismul crucii”. În urma citirii acestei cărţi, Klein a avut pentru prima oară intuiţia posibilităţii de a fi sau a deveni o parte integrantă a Totului, a unităţii divine. La vârsta de 17 ani, a experimentat o primă „trezire a conştiinţei”, pe care o descrie astfel: „Aşteptam, într-o după amiază călduroasă, venirea unui tren. Nu era nimeni pe peron, iar peisajul nu mă atrăgea în niciun fel. Era linişte. Trenul întârzia, iar eu aveam sentimentul că aştept fără a aştepta; eram relaxat şi mintea era liniştită, fără niciun gând care să-mi capteze atenţia. La un moment dat, un sunet neobişnuit m-a făcut să devin conştient de liniştea din jurul meu. Nu era o linişte obiectivă de care devenisem conştient, aşa cum adeseori se petrece când ne aflăm într-un loc calm unde, brusc, un sunet străpunge tăcerea. Nu, devenisem conştient de acea linişte şi pace aflată dincolo de liniştea exterioară. Era ca o stare interioară de fundal, care m-a ajutat să devin un martor atât în ceea ce priveşte evenimentele lumi interioare, cât şi în cazul celor exterioare”.

„Am ştiut pentru prima dată că sunt cu adevărat prezent”
La maturitate, a devenit medic, iar în 1933 a părăsit Germania trăind, în timpul celui de-al doilea război mondial, în Franţa. În tot acest timp însă, nevoia interioară de a găsi „o împlinire” reală, sufletească, l-a determinat să plece în India. Nu plecase în căutarea unui Ghid spiritual. Chiar el afirmă că: „Am lăsat în urmă toate referinţele la experienţele trecute. De aceea, am avut o stare de deschidere, de receptivitate faţă de tot.” A întâlnit totuşi, la Bangalore, un Învăţător, pe care el l-a numit simplu Pandiji, şi care l-a iniţiat în înţelepciunea ADVAITA, aceeaşi înţelepciune a non-dualismului răspândit de învăţăturile lui Ramana Maharishi sau Nisargadatta Maharaj. „Învăţătorul meu sublinia mereu faptul că toate percepţiile au nevoie de Înţelegerea Ultimă. Dar o astfel de înţelegere nu poate fi obiectul percepţiei. Odată ce falsa identificare cu corpul este îndepărtată, aceasta ne va conduce firesc la întrebarea «Cine sunt eu?» – iar cel care întreabă este chiar el răspunsul viu. Căutătorul este el însuşi ceea ce caută.” Într-o dimineaţă, „între somnul profund şi trezire, am avut sentimentul dispariţiei tuturor reziduurilor «eu-lui» meu, fiecare din aceste reziduuri fiind convins, până în acel moment, că el este cel care execută, cel care trăieşte, cel care suferă sau este fericit. Toate acestea au dispărut complet şi am fost «cuprins» în deplinătatea conştiinţei mele de o lumină atotpătrunzătoare. Aceasta a fost trezirea la Realitate, în acel «Eu sunt» inefabil. Am ştiut atunci, pentru prima oară, că sunt cu adevărat prezent, nu ca un concept, ci ca o fiinţă divină aflată în afara condiţionărilor timpului şi spaţiului. În această stare, aflată dincolo de toate coordonatele cunoscute, non-stare, de fapt, am trăit cea mai deplină libertate şi fericire”.

Când eşti pregătit, Ghidul spiritual apare
Din acel moment, el a simţit nevoia să împărtăşească şi altora această învăţătură care devenise pentru el o realitate vie, luminoasă integrantă. A început să predea în jurul anului 1960, timp de aproape 40 de ani (a murit în 1990, în Santa Barbara, California). El spunea despre sine că aparţine unei linii de maeştri „de un gen mai special”. „Niciodată nu m-am prezentat ca fiind un învăţător. Ghidul spiritual apare numai atunci când i se cere.” „Nu poţi căuta un Învăţător, deoarece tu nu şti ce cauţi. Nu poţi înţelege, nu poţi concepe un ghid. Poţi doar să cauţi funcţii secundare, nume, reprezentări exterioare, puteri magice, personalitate etc. Tot ce poţi face este să fii deschis pentru ca învăţătorul să te găsească.”
Învăţătura sa are la bază conceptul atât de cunoscut al ADVAITA-ei, care spune: „Singurul fapt care este sigur este că tu eşti. «Eu sunt» cert. „Eu sunt acesta” nu este. Luptă-te să descoperi ceea ce eşti tu în realitate.”

„Tu eşti conştiinţa primară. Viaţa este doar conştiinţa primară. Te afli între două gânduri sau două percepţii. Recunoşti momentele de adevăr din viaţa ta, atunci când remarci că tu exişti şi în intervalul dintre două gânduri.” Şi cine există de fapt în acele momente? Sinele, Eu-l suprem, Martorul obiectiv, subiectul ultim, cel care nu poate fi cuprins în nicio coordonată spaţio-temporală, pentru că el este pe deplin liber de toate condiţionările, iar esenţa sa este iubirea.

Descoperă Sinele în intervalul dintre două respiraţii
Se poate pune acum întrebarea: „Dacă adevărata noastră natură este liberă şi iubitoare, de unde apar sentimentele de ataşament, posesivitate, teamă, de unde apare dorinţa şi chiar lumea însăşi?” „Lumea cu nume şi forme este rezultatul activităţii minţii. Ignoranţa (AVIDYA) începe în acel moment în care ego-ul ia nume şi forme pentru a separa realităţile”. „Ego-ul, conştiinţa de sine ca individ, este doar un concept între multe altele. El este creat de societate, părinţi şi educaţie şi se cristalizează ca un complex de date şi experienţe. Nu există niciun ego care să poată fi descris. Mai degrabă există două, trei, o mie de „eu”-uri. Poţi avea un set diferit de caracteristici din partea apropiaţilor tăi, dar această colecţie de caracteristici nu eşti tu. Fiecare „eu” corespunde unei situaţii diferite, dar întrucât memoria reţine „eu”-ul mult timp după trecerea acelei situaţii, diferitele ego-uri sunt adesea în conflict în colecţia pe care o numim personalitate. Nu există nicio posibilitate de a circumscrie agregatul de „eu”-uri memorate, iar dacă tu vezi că el este un obiect care poate fi perceput ca şi altele, vei constata că nu este vorba de ceva constant. Ideea unui ego care ocupă un centru psihic este o presupunere. Dă la o parte toate caracteristicile, tot ceea ce crezi că eşti tu însuţi, tot ce este fenomenal – ce mai rămâne? Doar fiinţa, liniştea, prezenţa.”

Fii observatorul reacţiilor tale
Cum putem evita identificarea cu corpul şi cu reprezentările şi proiecţiile minţii? Primul pas este ceea ce Klein numeşte a fi conştient sau atent în permanenţă, a nu fi limitat de niciunul dintre cele cinci organe de simţ şi nici de minte. „Trebuie să explorezi. Asta înseamnă că ceea ce deja ştii trebuie să se oprească. În viaţă trebuie să fii la fel de nou ca un copil. Trebuie să fi alert când te asculţi pe tine însuţi sau pe cei din jurul tău. Manifestă un interes sporit faţă de propria-ţi poveste. Priveşte-ţi reacţiile. Ori de câte ori îţi observi reacţiile, tu încetezi să le fi complice. Şi fiind lipsite de combustibil, ele slăbesc. În general, când spui: „Eu cunosc această persoană, poem, tablou”, ceea ce cunoşti este doar o reacţie. Dar când trăieşti liber de orice reacţie, te afli într-o nouă dimensiune, care este întotdeauna interesantă.”

„Nu este nimic de încercat, de adăugat sau de scăzut din viaţa pe care o trăieşti. Trebuie doar să fi vigilent, să vezi obiceiurile gândirii şi modul cum acestea ne limitează. Când vedem că aproape toată existenţa noastră este repetiţia mecanică, păşim automat în afara modelului şi în observare. Toate încercările de a ne schimba pe noi înşine se bazează pe interpretarea care presupune existenţa unui interpret, dar când nu există niciun interpret, niciun centru individual de referinţă, accentul cade spontan pe observarea de sine.” Această vigilenţă permanentă este primul pas ce ne conduce către realizarea de Sine, „adevărata noastră natură”, către pura spontaneitate.

„Pentru a descoperi spontaneitatea, trebuie să mergi dincolo de moralitatea convenţională stabilită de societate. Spontaneitatea este iubire şi apare din cea mai mare inteligenţă şi integrare. Este trăirea clipă de clipă în suprema artă a renunţării unde conflictul nu este cunoscut. Acţiunea care porneşte din gând, obişnuinţă, emoţie, dorinţe oarbe şi instinct este forţată şi nu poate fi spontană. Spontaneitatea răsare din liniştea meditativă. Ea nu poate fi dirijată; nici un sistem sau tehnică nu te poate învăţa spontaneitatea.

De fapt, devii repede dependent de metodele de excludere şi de disciplină şi acestea conduc la o stare de sensibilitate redusă şi la o comportare automată şi mecanică. În vigilenţă şi ascultare, mintea suferă o transformare penetrantă, în care intelectul îşi vede limitele şi este iluminat, nu mai este confuz, nestatornic şi auto-centrat. El devine liniştit, meditativ. Agitaţia conştientă şi inconştientă trebuie să ia sfârşit prin observare şi neînţelegere, pentru ca spontaneitatea să le ia locul. Când noi ne îndreptăm spre sursa acţiunilor noastre din trecut, observăm cum dorinţele ascunse ale minţii subconştiente neagă acţiunea spontană ce răsare din libertate. Sfârşitul procesului de devenire este începutul spontaneităţii. Spontaneitatea este umplerea de energie. Este iubire.”

„ - Cum pot să devin liber – senzaţia de a fi o entitate individuală?
- Întâi acceptă complet tot ceea ce crezi că eşti. Când accepţi pe deplin tot ceea ce consideri că eşti, te vei găsi deodată în deschidere şi atunci vei vedea că aceasta este natura ta reală şi nicidecum presupunerile tale despre caracterul tău. În deschidere, tu eşti conştient că tot ce gândeşti, tot ce apare, nu eşti tu. Când îţi accepţi corpul, simţurile şi mintea şi constaţi că ele sunt doar obiecte ale percepţiei tale care apar în tine, descoperi o nouă dimensiune în spatele credinţelor tale. Vei fi absorbit de această nouă dimensiune şi vei vedea că ceea ce consideri a fi tu însuţi este doar o expresie a ceea ce eşti. Apoi vei trăi complet integrat, conştient în totalitatea ta.”

„ - Ce ne motivează să căutăm?
- Dorinţa arzătoare de a te găsi pe tine însuţi. Natura ta adevărată te atrage chiar fără să ştii.”
Articol preluat de pe yogaesoteric.net

Mai întâi care ar fi folosul de a găsi răspunsul la această întrebare? Acesta ne poate ajuta în mai multe moduri: putem folosi răspunsul la această intrebare pentru a ne ajuta în celelalte întrebări de natură spirituală pe care ni le punem, putem folosi acest răspuns ca pe un element pe care să ne bazăm mai departe experimentând în diferite moduri cu el, sau ne poate ajuta pentru a avea o raportare profundă şi obiectivă faţă de toţi oamenii pe care îi întâlnim.

Sigur că acest demers (pentru a fi unul rodnic) trebuie să nu fie doar unul intelectual, în care noi numai să bifăm nişte elemente pe o coală de hârtie eventual, ci este necesar să percepem toate elementele pe care le analizăm şi să trăim realitatea afirmaţiilor pe care le facem bazându-ne pe înţelepciunea noastră. Evident, tema de cercetare spirituală propusă, aceea de a găsi ceea ce este absolut identic în toţi oamenii, presupune că răspunsul este valabil şi pentru cazul fiinţei noastre, aşa că introspecţia ca şi o bună capacitate de a-i simţi şi analiza pe ceilalţi oameni ne sunt de un mare folos.

Metoda pe care vreau să o prezint constă în analizarea rând pe rând a elementelor distincte care alcătuiesc fiinţa umană, verificând dacă ele îndeplinesc sau nu criteriul nostru: acela de a fi absolut identic la toţi oamenii.
1. Corpul fizic. Este acesta absolut identic la toţi oamenii? Evident nu: caracteristicile acestuia diferă de la persoană la persoană, sau unii au stomacul bolnav în timp ce alţii suferă de altceva ş.a.m.d.
2. Energiile subtile eterice. Dacă le simţim putem constata că acestea variază de-a lungul timpului chiar şi numai dacă ne luăm numai pe noi în considerare, darămite dacă ne mai referim şi la ceilalţi.
3. Sentimentele şi emoţiile. Unii oameni sunt mai trişti iar alţii sunt mai veseli, unii sunt mai plini de iubire alţii sunt mai egoişti, împietriţi şi închistaţi, şi la fel acestea pot varia de-a lungul timpului chiar daca ne referim la o singură persoană.
4. Gândurile şi intelectul. Unii oameni sunt mai proşti iar alţii mai inteligenţi, şi evident nu putem spune că anumite gânduri sunt prezente în mod identic la toţi oamenii: spuneţi orice pe un forum de discuţii şi veţi găsi absolut sigur câţiva oameni care vor susţine cu îndârjire contrariul.

Ajunşi în acest punct e posibil să apară în noi cu din ce în ce mai multă putere întrebarea "dar oare mai există ceva care să aibă şi cea mai mică şansă de a fi absolut identic în toţi oamenii?". Fără a vrea să răpesc din plăcerea propriei căutări a fiecăruia dintre noi, doresc să menţionez două posibile răspunsuri care merită să fie cercetate:
a. Conştiinţa. Unii oameni au gânduri de un fel, alţii de alt fel, dar conştiinţa care le percepe este sau nu aceeaşi la toţi? Unii au un corp sănătos, alţii au un corp mai bolnav, dar conştiinţa din noi care percepe corpul este sau nu este absolut identică la toţi oamenii?
b. Viaţa. Fiecare dintre noi este viu, şi merită să căutăm să simţim izvorul acestei senzaţii de a fi viu, în noi. Odată descoperit, ne putem întreba de exemplu : unii oameni sunt sfinţi iar alţii sunt nişte criminali odioşi, dar viaţa din ei este sau nu este absolut identică, chiar şi la aceste extreme la care poate ajunge un om?

În acest articol a fost descrisă şi o modalitate de introspecţie spirituală axată pe descoperirea a ceea ce mai rămâne din noi după ce am pierdut tot ceea ce putea fi pierdut.
În articolul de faţă voi descrie procedura pe care o consider corectă pentru a se putea descoperi ceea ce este neschimbător în om. Consider că răspunsul la această problemă merită efortul făcut pentru descoperirea sa.
Esenţa acestei proceduri constă în a lua rând pe rând toate aspectele fiinţei noastre pe care noi le simţim în mod direct, şi să vedem daca aceste aspecte rămân neschimbătoare în noi odată cu trecerea timpului (adică dacă rămân identice). Pentru aceasta odată focalizaţi asupra unui singur aspect distinct al fiinţei noastre, vom compara această parte din noi cu modul în care era aceasta în trecut. Dacă descoperim că există diferenţe între modul cum arată acum acea parte a noastră faţă de modul cum era în trecut, atunci acel aspect din noi nu constituie răspunsul la tema noastră de cercetare, şi vom căuta mai departe focalizându-ne asupra altei părţi din noi, şi aşa mai departe. Vom vedea pe măsură ce progresăm în această căutare, că prin eliminare rămân destul de puţine aspecte din noi care ar putea constitui răspunsul la problema pusă în discuţie, şi va trebui să căutăm în interiorul nostru destul de atent, persistent şi cu foarte mare intensitate pentru a putea descoperi realităţi din noi care să constituie posibile răspunsuri valide la întrebarea noastră.
O descriere mai amănunţită ar putea fi următoarea(cu precizarea că răspunsurile trebuie să ni le dăm fiecare pentru noi înşine; altfel spus noi trebuie să chibzuim cu propria noastră minte fiecare întrebare şi să nu luăm de-a gata răspunsul altcuiva, care chiar dacă este corect nu este de nici un folos pentru altcineva dacă acesta nu îl descoperă el însuşi prin propriul său efort introspectiv):
Î:- Ce simt cel mai uşor în mine, ca fiind o parte distinctă a fiinţei mele?
R:- Corpul fizic.
Î:- Corpul meu fizic rămâne neschimbat odată cu trecerea timpului (sau altfel spus rămâne tot timpul la fel indiferent de trecerea timpului)?
R:- Corpul meu fizic se schimbă odată cu trecerea timpului. Evident într-un fel arăta corpul meu fizic când aveam 7 ani şi în alt fel acum. Deci corpul meu fizic nu constituie răspunsul la ceea ce vreau eu să găsesc.
Se elimină prin urmare corpul fizic din mulţimea posibilelor soluţii la problema pe care o cercetez. Caut în continuare în mine să identific şi alte aspecte din mine, pentru a le aplica criteriul de selecţie ales: neschimbarea. Evident ordinea în care un om poate să selecteze pentru analiză părţile componente ale fiinţei sale, poate fi alta decât cea de mai jos.
Î:- Ce mai simt că rămâne în mine ca parte componentă a fiinţei mele, în afară de corpul fizic?
R:- Energiile subtile pe care le simt acum.
Î:- Energiile subtile pe care le simt rămân neschimbate odată cu trecerea timpului?
R:- Nu. Calitatea şi intensitatea energiilor subtile pe care le simt s-a schimbat de-a lungul timpului. Deci energiile subtile nu constituie răspunsul la ceea ce vreau eu să găsesc.
Mă analizez în continuare şi caut să descopăr şi alte aspecte ale fiinţei mele în afara corpului fizic şi a energiilor subtile. Descopăr că mai simt în mine şi emoţii sau sentimente.
Î:- Emoţiile sau sentimentele pe care le simt rămân neschimbate odată cu trecerea timpului?
R:- Nu. Ele se schimbă odata cu trecerea timpului. Nu sunt tot timpul aceleaşi.

Î:- Ce mai simt că rămâne în mine ca parte componentă a fiinţei mele, în afara celor deja analizate?
R:- Gândurile.
Î:- Gândurile pe care le simt rămân neschimbate odată cu trecerea timpului?
R:- Nu. Azi am nişte gânduri, ieri aveam altele, şi acum 20 de ani cu totul altele.
Deci nici gândurile nu constituie răspunsul la întrebarea pe care am pus-o.
Până acum a fost partea relativ uşoară. În continuare vine o parte extrem de importantă, critică. Va trebui să identificăm în fiinţa noastră în mod cât se poate de clar, şi alte aspecte din noi cărora să la putem aplica criteriul de validare: neschimbarea. Va trebui să identificăm şi să simţim aceste alte aspecte din noi la fel de clar precum ne simţeam de exemplul corpul fizic. Nu voi preciza eventualele mele răspunsuri la această căutare în acest punct fiindcă un eventual răspuns aici mai mult ar încurca decât ar ajuta(asta pe lângă faptul evident că ar putea fi greşit); pentru a merge mai departe în această căutare este imperios necesar să vedem ce mai simţim în interior în afara aspectelor din noi deja eliminate ca neputând fi soluţii la problema noastră. Deasemenea este important ca să nu ne oprim cu căutarea imediat ce am mai găsit un alt aspect din noi care poate chiar îndeplineşte criteriul nostru de selecţie: neschimbarea. O întrebare poate avea şi mai multe soluţii, nu numai una.

Acum câteva zile am trăit în mod cu totul neaşteptat de către mine o altfel de stare de calm beatific, foarte diferită faţă de genul de calm profund pe care l-am trăit până acum, şi aş vrea să relatez despre aceasta.

Mai întâi despre genul de calm profund pe care am ajuns să-l trăiesc înainte cu ani buni faţă de experienţa de acum câteva zile. Acest calm profund îl pot categorisi în două cuvinte ca fiind de genul vidului transcendent. Pentru a nu fi acuzat cu uşurinţă de minciună voi descrie modul în care am ajuns să am acces la această stare de conştiinţă, şi voi detalia una din tehnicile folosite. Am fost foarte interesat să descopăr în fiinţa mea ceea ce nu poate fi distrus niciodată, dacă ar fi existat aşa ceva. Pentru aceasta am apelat la la toate modalităţile de introspecţie interioară pe care le-am considerat relevante referitor la ceea ce doream să descopăr. Iată una dintre ele:

Un fel de motto al acestei modalităţi de căutare interioară descrisă mai jos este următorul:"Când ai pierdut tot ceea ce putea fi pierdut, rămâne Sinele, adică Totul.". Aşa sună un aforism pe care îl întâlnisem. Această idee putea fi reformulată in cazul meu astfel: "Când ai pierdut tot ceea ce putea fi pierdut, rămâne Sinele, adică ceea ce este important şi mă interesează." Am procedat în felul următor: stând nemişcat şi cu ochii închişi, la început mă întrebam:
Î: - Aş putea eu oare să pierd acest corp fizic? (Şi mai departe, ce anume mai simt că rămâne din mine dacă ignor corpul?)
R:- Fireşte, la moarte eu voi rămâne fără acest corp fizic.
Pe cale de consecinţă acest corp fizic nu mă mai interesa. Esenţa acestei tehnici consta în faptul de a ignora cu conştiinţa acea parte din mine pe care o puteam pierde, şi de a vedea ce rămâne din mine după această excluziune. Ca urmare, după acest prim pas, eu urmăream sa văd ce mai simt din mine, dacă ignor toate senzaţiile provenind de la corp. Am descoperit că dacă ignor corpul şi orice senzaţie primită de la acesta, rămân cu o grămadă de senzaţii şi aspecte pe care le categoriseam ca făcând parte din mine.
Luam apoi senzaţiile energetice pe care le simţeam chiar dacă ignoram corpul, şi efectuam căutarea interioară astfel :
Î: - Dacă ignor şi energia subtilă proprie, eu continui să exist? Ce rămâne din mine dacă ignor şi energiile subtile?
Pentru a simţi care este răspunsul la acestă problemă căutam să simt ceea ce mai rămâne din mine dacă ignor şi energiile subtile pe care le simt (în afară de corpul fizic pe care stabilisem anterior să-l ignor). În urma analizei a ceea ce simţeam am descoperit că mai rămâneam în continuare cu diverse sentimente şi emoţii, specifice acelui moment, cum ar fi de exemplu afecţiune la adresa cuiva, sau angoasă datorită unei probleme. Treceam la următorul pas atunci.
Î: - Aş putea pierde şi aceste sentimente, sau aceste sentimente există în permanenţă tot timpul cu mine?
R: - Evident, aceste sentimente vin şi pleacă. Le pot pierde. Au fost destule perioade de timp din viaţa mea când nu am simţit acea stare de afecţiune, sau nu am simţit acea stare de angoasă.
Î: - Ce rămâne atunci din mine dacă ignor şi aceste sentimente(pe lângă ignorarea corpului fizic şi a energiilor subtile)?
Pentru a găsi şi simţi răspunsul la acestă întrebare, căutam să-mi detaşez conştiinţa şi de sentimente, care pur şi simplu nu mă mai interesau şi pe cale de consecinţă imi luam atenţia de la ele, analogic vorbind exact aşa cum procedează cineva care aude un zgomot ritmic pe care după o analiză hotărăşte ca e neinteresant şi de atunci încolo îl ignoră.
Sigur că toate aceste întrebări şi răspunsuri nu merg şnur, ca pe roate. Adeseori izbucnesc în conştiinţă cu putere senzaţii şi trăiri de la un nivel anterior, cum ar fi cel al corpului. Altă problemă care apare este că unele senzaţii şi trăiri sunt mai puternice şi sunt mai ataşat de ele, şi atunci îmi vine mult mai greu să le ignor. Prin exerciţiu însă se dobândeşte o abilitate a conştiinţei care acţionează ca un fel de sită, astfel încăt această triere a diferitelor aspecte din noi devine mult mai uşoară.
Mai departe, căutând să văd ce rămâne din mine dacă ignor şi sentimentele, şi energiile subtile şi corpul fizic, constatam că eu continui să exist, şi cel mai uşor ieşeau în evidenţă gândurile. Sesizam care sunt aceste gânduri.
Î:- Aş putea eu pierde şi aceste gânduri, sau aceste gânduri pe care le am acum sunt în permanenţă cu mine?
R:- Evident aş putea pierde aceste gânduri, au fost destule perioade de timp din viaţa mea când nu am avut aceste gânduri.
Î:- Ce rămâne atunci din mine dacă ignor şi aceste gânduri?
Pentru a găsi răspunsul la acestă problemă, căutam să văd ce mai rămâne din fiinţa mea, daca ignoram şi gândurile, pe lângă corpul fizic, energii subtile şi sentimente.
Deja de la acest nivel tehnica ajunge într-un punct critic. Am petrecut ceva timp reluând introspecţia şi aprofundând acest nivel. Consider că de la acest nivel într-un anume sens cuvintele nu prea mai sunt de ajutor. Voi descrie totuşi în continuare.
Am constatat că dacă ignor("pierd") atât corpul fizic, cât şi energiile subtile, emoţiile şi gândurile, eu continui să exist, şi ceea ce rămâne din mine este ceea ce aş putea numi conştiinţa. Am vrut să fiu fidel corectitudinii demersului meu, şi am continuat mai departe. Mi-am pus cu tărie următoarea problemă interioară în acest punct al căutării:
Î:- Ce rămâne din mine dacă pierd şi această conştiinţă?
Este dincolo de subiectul acestui articol răspunsul la această întrebare(consider că e sarcina fiecăruia să găsească răspunsul la această întrebare şi la întrebările asociate), de aceea mă rezum să relatez că, în corelare şi cu alte modalităţi de introspecţie spirituală pe care le-am făcut (mergând pe alte întrebări), a apărut trăirea unei stări care poate fi etichetată de fericire transcendentă. Experimentând acel proces gradat de transcendere, acea "pierdere" a tot ceea ce poate fi pierdut, se produce la un moment dat o "basculare" a stării interioare, într-o stare de existenţă care poate fi caracterizată în două cuvinte de calm transcendent.

Astfel am ajuns să simt ceea ce relatam la început ca fiind trăirea unei stări de calm beatific de genul "vidului transcendent". Sper că descrierea modului în care am procedat să clarifice mai bine ceea ce înţeleg prin expresia "de genul vidului transcendent". Accesul la această stare este foarte important pentru mine, fiind una din realizările spirituale cele mai importante la care am ajuns. Deşi are un impact benefic în multe tipuri de acţiuni, această stare nu constituie însă răspunsul în totalitate satisfăcător la problemele din această lume, datorită naturii sale eminamente transcendentă.

Această stare a constituit mult timp singurul tip de experienţă a calmului beatific pe care l-am trăit. Asta până acum două zile când spre surprinderea mea am trăit o stare de calm beatific totalmente diferită faţă de ceea ce cunoşteam. Această experienţă mi-a apărut în urma unei rugăciuni adresate lui Dumnezeu la unison de către foarte mulţi yoghini, în cadrul unei acţiuni organizate de Grieg. Eu înafara acelei rugăciuni n-am făcut altceva. Nu voi descrie nici în totalitate ce am simţit şi nici cu lux de amănunte.
Tot ceea ce vreau să relatez aici referitor la subiectul în discuţie este că brusc s-a instalat în fiinţa mea o stare de calm beatific, însă total diferită faţă de ceea ce trăisem până atunci. Era o stare de calm beatific însă nu a vidului transcendent, ci "plină", integratoare. Nu era necesară nicio acţiune a conştiinţei de transcendere a ceva ce simţeam în acel moment. Acea stare de calm beatific cuprindea cât se poate de natural orice alt aspect al existenţei mele. Eu existam cuprins de o pace indescriptibilă împreună cu orice aspect trecător al existenţei mele, şi nu detaşat, "dincolo" de orice aspect trecător al existenţei mele.

Trebuie să recunosc că această stare de calm beatific experimentată acum două zile este mai valoroasă decât ceea ce trăisem înainte. După opinia mea dacă un om reuşeşte să ajungă să trăiască tot timpul, sau la voinţă, această stare de calm beatific integrator atunci a dobândit cu adevărat o realizare spirituală de top, adică în totalitate satisfăcătoare în orice condiţii.

Datorită complexităţii omului şi vieţii sale scurte comparativ cu timpul necesar pentru a explora fie măcăr şi parţial misterele propriei noastre alcătuiri, în faţa oricărui om pragmatic care se avântă în domeniul introspecţiei spirituale se ridică următoarea întrebare fundamentală: ce anume căutăm să descoperim prin cercetarea efectuată asupra propriei noastre fiinţe? Răspunsul la această întrebare va determina(influenţa) în mod decisiv alegerea metodelor - practic întreg demersul nostru de cercetare orientat nu către exterior ci către noi înşine.

Mai multe posibilităţi se deschid ca şi răspunsuri la această intrebare:
1. Putem alege să ne cunoaştem mai bine corpul şi posibilităţile ascunse ale sale, şi să ne limităm la aceasta - sunt oameni care ajung astfel la performanţe uluitoare ale corpului, şi acestea sunt considerate de către cei care le obţin sau de alţi admiratori ca fiind rezultate spirituale în întregime satisfăcătoare. Exemple: diverse demonstraţii de flexibilitate a corpului eventual prezentate şi sub denumirea de Yoga, diverse performanţe ale corpului în ceea ce priveşte unele funcţii ale corpului cum ar fi respiraţia (capacitatea de a se menţine în viaţă o perioadă neobişnuit de mare de timp fără a respira), alimentaţia (capacitatea de a se menţine în viaţă o perioadă neobişnuit de mare de timp fără a respira), circulaţia sanguină (capacitatea de a se menţine în viaţă o perioadă neobişnuit de mare de timp fără ca inima să bată), creierul (capacitatea de a se menţine în viaţă o perioadă neobişnuit de mare de timp fără a gândi). Cu ultima am glumit. :) În fond este ceva extrem de comun să întâlnim oameni care trăiesc aparent miraculos fără a gândi perioade uluitor de mari de timp.
2. Putem alege să ne cunoaştem mai bine prin introspecţie mintea sau alte aspecte subtile ale fiinţei noastre, şi să ne limităm la aceasta. Există destule exemple de oameni care consideră că au atins culmi ale condiţiei umane prin faptul că sunt capabili de performanţe uluitoare ale minţii sau ale diverselor corpuri energetice subtile. De exemplu unii oameni se consideră maeştri spirituali prin faptul că reuşesc după o practică de zeci de ani să împingă un om fără să-l atingă (prin manipularea energiei subtile), sau şi mai banal mulţi au un orgoliu nemăsurat prin faptul că deţin un coeficient de inteligenţă relativ ridicat sau au o memorie îndeajuns de bună cât să le permită să reţină pe de rost informaţii mai mult sau mai puţin spirituale, şi s-au folosit de aceste abilităţi ale minţii pentru a urca pe scara ierarhiei sociale până la o poziţie considerată de ei satisfăcătoare.

Din punctul meu de vedere toate aceste realizări din categoriile enumerate mai sus suferă de un neajuns: sunt temporare, la moarte toate acestea pier ca un vis. Iar moartea cam are obiceiul să fie inevitabilă. De aceea singura variantă satisfăcătoare de răspuns la întrebarea iniţială este pentru mine:
3. Singurul rezultat total satisfăcător care merită să fie căutat prin introspecţia spirituală este eternitatea. Aşadar putem considera că am găsit ceva cu adevărat valoros în propria nostră fiinţă în momentul în care am găsit ceva etern în noi înşine.

Nu am vrut să spun că rezultatele de la punctele 1. şi 2. sunt total lipsite de valoare, ci doar să reliefez faptul că din punctul meu de vedere ele au valoare doar dacă sunt puse în slujba(subordonate) punctului 3.

Putem ajunge la acest rezultat al găsirii a ceva etern în fiinţa noastră şi pe altă cale(misterioase sunt căile Domnului), şi chiar şi în privinţa introspecţiei spirituale nu înseamnă că va trebui să avem privirea limitată tot timpul în mod exclusiv asupra ideii de eternitate (ca să citez dintr-un clasic în viaţă, e vorba de "sinergia faptelor" şi "meandrele concretului").

Ca o importantă obiecţie pe care cineva o poate aduce împotriva demersului de căuta prin introspecţie spirituală ceva ce este etern în noi înşine, este următoarea întrebare: "De unde ştim noi că există cu adevărat ceva etern în noi înşine, şi nu ne angrenăm într-o cercetare zadarnică căutând să descoperim ceva ce nu există?".
Răspunsul meu e următorul: n-avem într-adevăr de unde să ştim cu absolută siguranţă de la început că vom găsi ceva etern în noi înşine. Este riscul cercetării. Ceea ce poate motiva un om angrenat în introspecţia spirituală orientată către etern nu sunt dovezile prealabile irefutabile ale existenţei a ceea ce se caută, ci conştientizarea plenară şi totală că altceva mai puţin decât eternitatea nu ne satisface deplin. În lipsa acestei aspiraţii totale către eternitate, nu vom putea merge cu tot sufletul, din toată inima şi cu toată puterea pe această cale, iar rezultatele vor fi pe măsură.
(va urma)

Acest scurt articol va pleca de la premiza unei practici anterioare în domeniul introspecţiei spirituale, si se va baza pe nişte ipoteze asumate, care vor fi probabil analizate în articole viitoare.

O întrebare fundamentală în domeniul introspecţiei spirituale este "Cine sunt eu?". După cum va fi analizat în articolele următoare din cadrul categoriei nou înfiinţate pe acest blog "Introspecţie spirituală", pentru ca să ne putem da un răspuns satisfăcător la această întrebare, trebuie mai intâi să clarificăm ce înţelegem prin "eu"(cum definim "eu"). Să presupunem că în urma analizei pe care am făcut-o am ajuns la concluzia că "eu nu sunt corpul, nici energiile subtile, nici mintea". Se naşte atunci în mod derivativ, pe lângă întrebarea de la care am plecat ("cine sunt eu?", care va fi analizată în alte articole), şi următoarea întrebare:"cine sau ce sunt corpul, energiile subtile şi mintea, dacă toate acestea nu sunt eu?".

O analiză materialistă a întrebării "ce este corpul?"(la fel şi în cazul energiilor subtile sau al minţii) ar presupune ca acesta să fie disecat şi împărţit în cât mai multe subcategorii pe cât mai multe scări de mărime, analizate funcţiile şi interacţiunile dintre aceste subcategorii: de exemplu corpul va fi împărţit în organe (inima, ficatul samd.) şi va fi analizat ce face fiecare organ şi cum interacţionează unul cu altul, sau se va împărţi corpul după tipurile de celule care îl alcătuiesc şi se va analiza ce rol are fiecare celulă şi cum interacţionează una cu alta. Această analiză are rolul ei benefic, dar nu face obiectul acestui articol, care va trata problema la modul spiritual, şi mai precis al unei esenţe spirituale. Astfel vom privi întrebarea "ce este corpul, dacă nu sunt eu?" ca având sensul "care este sursa ultimă a corpului, care este realitatea ultimă care stă în spatele corpului dacă nu sunt eu?". Spre deosebire de răspunsul la întrebarea materialistă, de care poate beneficia prin simpla ascultare şi un om care n-a făcut disecţii, dar care îşi poate însuşi imediat răspunsul de la cineva care a făcut disecţii(transmiterea de cunoştinţe fiind posibilă prin viu grai sau poate prin intermediul unei cărţi), răspunsul la întrebarea spirituală nu poate fi însuşit la modul folositor de către cineva care n-a făcut "disecţie spirituală" de la un cunoscător autentic în domeniu. Simpla aflare a unui răspuns care nu este trăit cu întreaga fiinţă, este la fel de folositor în acest ultim caz precum o frecţie la un picior de lemn.

Vom adopta în expunerea din acest articol şi prezumţia că răspunsul la această întrebare spirituală este "Dumnezeu". Care este folosul care rezultă pentru cineva care în loc să fie convins cu toata fiinţa lui că "corpul, energiile subtile şi mintea sunt EU", devine convins cu toată fiinţa sa că "corpul, energiile subtile şi mintea sunt Dumnezeu"? O foarte mare detaşare. O foarte uşoară concentrare a atenţiei îndreptată către tot ce se simte prin intermediul corpului, energiilor subtile şi a minţii, fiindca deh, acestea sunt Dumnezeu, adică ceva interesant. O comuniune cu Dumnezeu prin intermediul unor stări de fericire până atunci nebănuite. O stare foarte mare de libertate şi uşurare.

Aceasta însă nu trebuie să conducă la concluzii prosteşti, de genul "dacă tot nu sunt eu corpul, ce-ar fi să-mi bat joc de el" sau "orice este permis", sau mai ştiu eu ce tâmpenie rezultată dintr-o interpretare în cheie egotică.