Yoghinii MISA blog

Doresc să evidenţiez două răspunsuri valabile şi complementare care pot fi date la întrebarea "Ce înţelege Iisus prin a lua jugul Său asupra noastră?".

Primul răspuns şi cel mai evident este dat chiar de modul în care Iisus îşi continuă spusele: a lua jugul Său asupra noastră presupune ca noi să punem în practică ceea ce el ne-a invăţat, cum ar fi de exemplu să ne iubim unii pe alţii aşa cum el ne-a iubit (aspect fundamental al vieţii şi învăţăturii Sale).

"29. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
30. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. "
(Evanghelia după Matei, capitolul 11)

Asupra acestui prim răspuns nu ar fi prea multe de comentat, aici partea cea grea fiind cu punerea în practică. Orice om, aproape oricât de prost, poate înţelege acest lucru şi tot ceea ce îi mai trebuie este efortul de a pune în practică cu o conştiinţă onestă ceea ce zice Iisus. Aspectele fundamentale nu sunt foarte complicate sau greu de înţeles. Nu trebuie să fii cine ştie ce geniu ca să poţi să iubeşti, şi nu e neaparăt necesar să ai un coeficient de inteligenţă uimitor de mare ca să te bucuri de extraordinarele beneficii spirituale ale unui suflet curat şi binevoitor care se îndreaptă către Dumnezeu.

Al doilea răspuns presupune analizarea fiinţei umane prin prisma ideii ridicate de Iisus. Mai întâi trebuie observat că există o întrebare generalizatoare, globală, referitoare la fiinţa umană în relaţie cu ideea exprimată de Iisus, şi aceasta este: "La ce anume este omul înhămat la jug?" Odată ce suntem convinşi de importanţa acestei întrebări, meditaţia pe care o efectuăm pentru a găsi răspunsul nu poate fi decât favorabilă evoluţiei noastre spirituale. Răspunsul pe care eu mi-l dau este următorul: omul este înhămat la jugul dorinţelor sale. Odată ce omul a acceptat că el are o anumită dorinţă, el a acceptat implicit că este dispus să facă eforturi, poate chiar sacrificii pentru îndeplinirea dorinţei sale, şi practic el s-a înhămat la un jug din momentul în care a fost asumată interior (chiar şi subconştient) afirmaţia "eu am această dorinţă". Odată ce am înţeles şi asimilat acest aspect, ne putem completa raportarea la această învăţătură a lui Iisus.

În lumina celor afirmate mai sus, Iisus ne sfătuieşte să înlocuim dorinţele noastre profane cu dorinţa spirituală care a constituit miezul sau "motorul" vieţii sale, aceea de a fi în perfectă comuniune cu Dumnezeu Tatăl şi de face voia Acestuia. Procedând astfel, Iisus ne asigură că atât rezultatele finale cât şi parcursul nostru până acolo vor fi cele mai bune cu putinţă.

Am realizat deunăzi că în timp ce am o reacţie spontană de simpatie faţă de persoanele cu un caracter predominant bun, am în acelaşi timp o reacţie spontană de închidere, de respingere faţă de persoanele care au un caracter predominant rău. Sigur că sunt politicos şi faţă de aceste din urmă persoane, dar interior le respingeam compania sau eram izolat sufleteşte faţă de ele în destul de mare măsură. Şi mi-am dat seama că tocmai aceste persoane cu un caracter predominant rău au cea mai mare nevoie să le fie transmise iubire şi să fie învăluite în bunăvoinţă din tot sufletul, fiindcă ele resimt în mod acut această lipsă. Atunci mi-au venit în minte vorbele lui Iisus: "N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. ", şi mi-am dat seama ca încălcam această observaţie a sa, iar rezultatul era că şi eu blocam în mare măsură manifestarea binelui prin mine în situaţiile cănd aveam de-a face cu oameni predominant răi (astfel încât ratam trăirea fericirii resimţite cand ajutăm o persoană fără a-i cere nimic în schimb), şi nici acele persoane predominant rele nu aveau şansa de a simţi stări de bunătate (chiar dacă la modul că deocamdată ele recepţionează numai de la alţii, şi nu sunt ele iniţiatoarele manifestării binelui).

Aşa că mi-am propus să învălui în bunătate şi oamenii predominant răi. Procedând în felul acesta rezolv în acelaşi timp şi o dilemă interioară a mea despre cum ar trebui să mă comport faţă de oamenii predominant răi, fiindca oricum constatasem că aceştia deşi fac rău altor persoane, mie nu-mi prea fac rău, decât acele persoane care s-au obişnuit atât de mult cu răul încât acesta a devenit a doua lor natură şi sunt şi în poziţia să aibă putere să-mi facă rău (destul de puţine cazuri). Chiar am fost întrebat de astfel de persoane cu destulă răutate în ele dar care faţă de mine se comportau ireproşabil: "de ce sunt rece faţă de ele, mi-au făcut ele mie rău"? Şi eu ce puteam să le răspund în asemenea situaţii: "mie nu, dar altora da, şi pentru mine contează mult asta"?. Nu prea mergea acest răspuns, fiindcă pe undeva acest răspuns nu era în totalitate corect. Ori adoptarea atitudinii de a învălui în bunătate mai abitir pe oamenii predominant răi fiindcă aceştia au mai mare nevoie de aceasta decât oamenii predominant buni, rezolvă la modul perfect această dilemă de comportament.

Sigur că este un punct de vedere destul de limitat al spusei lui Iisus (care poate avea o arie de aplicabilitate mai mare), dar eu am găsit că m-a ajutat foarte mult în această dilemă concretă privind modul meu de comportament.

Pentru persoanele predominant rele, această învăluire a lor într-o atitudine plină de bunătate reprezintă o autentică impulsionare în a manifesta şi ele progresiv binele, şi este ceva după care sufletul lor (o parte profundă a fiinţei lor) tânjeşte foarte mult. Procedând astfel le dai ceva de care ele au foarte mare nevoie, exact aşa precum ai da apă unui om aflat în deşert (căruia îi lipseşte foarte mult apa) spre deosebire de gestul de a da apă unui aflat pe malul unui fluviu care are oricum apă din belşug.

19. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi;
20. Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi.

(Evanghelia dupa Matei, Capitolul 10)

Aceste doua fraze fac parte dintr-o expunere mai larga a lui Iisus, in care se regasesc descrise si conditiile necesare si suficiente atingerii acestei stari de fapt extrem de valoroase, in care datorita existentei unei profunde rezonante, Duhul lui Dumnezeu este acela care inspira si se manifesta prin om.
In mod obisnuit procesul prin care un om alege ceea ce sa spuna, presupune un intens efort mental, in care pentru a se obtine un cat mai bun rezultat este necesara o atenta si cat mai minutioasa analiza a tuturor aspectelor relevante. Acest laborios proces mental intra insa in contradictie cu timpul extrem de scurt care este disponibil, si este complet inutil in situatiile care implica un raspuns spontan. Importante alte neajunsuri afecteaza calitatea acestui demers analitic: imposibilitatea cunoasterii tuturor factorilor implicati, imposibilitatea ponderarii importantei cauzelor care concura la obtinerea unui efect(cat de mult conteaza o anumita cauza in producerea unui efect) samd. Confruntati cu aceste dificultati, toti oamenii au tendinta sa le rezolve alocand un timp foarte mare in care cauta sa analizeze in fel si chip posibilele lor raspunsuri, sperand sa compuna astfel un raspuns din partea lor care sa fie cat mai satisfacator. Pentru cineva cu suficienta intelepciune de viata este insa evident ca dificultatile enumerate anterior nu pot fi depasite doar printr-o simpla abordare cantitativa a lor, adica alocand mai mult timp analizarii lor prealabile, inainte de a fi nevoiti sa formulam raspunsul nostru. Problemele de viata care ne sunt infatisate nu se compara nici pe departe ca si dificultate sau complexitate cu niste simple probleme de logica la care este suficient sa aplicam un algoritm simplu care conduce intr-un timp finit la rezultatul dorit.

Iisus indica insa si o alta stare de fapt, in care omul este inspirat de catre Duhul Tatalui Ceresc sa raspunda chiar si situatiilor extrem de dificile din viata, cum ar fi acelea in care chiar viata noastra (sau starea noastra de libertate) depinde de raspunsurile pe care le dam. Situatia descrisa de Iisus este fara doar si poate una mult mai buna decat cea a omului mediocru, si beneficiile ei pot fi apreciate numai din trairea practica a acestei stari de fapt. Aceasta inspiratie divina se aseamana cu procesul prin care mari inventatori au realizat in mod fulgerator solutia perfecta la problema care ii framanta. Un "canal" de comunicatie subtil se stabileste intre omul deschis catre Dumnezeu si Acesta, aceasta rezonanta fiind facilitata si de atitudinea implicita de umilinta prin care omul solicita ajutorul si inspiratia lui Dumnezeu. Functie de capacitatea rezonatorului de a intra in rezonanta cu emitatorul perfect care este Dumnezeu, ideile divine vor apare in mintea omului, acest proces curgand neintrerupt atata timp cat persoana in cauza este capabila sa mentina nealterata rezonanta interioara specifica acestei racordari la Mintea lui Dumnezeu. Acest mod de a proceda prezinta un dublu avantaj: pe de o parte ideile rezultate (pe care apoi omul le va transmite semenilor sai mai departe) vor fi de o intelepciune uluitoare, novatoare, surprinzatoare si conducand la cele mai bune(din punct de vedere divin) rezultate, iar pe de alta parte omul care traieste aceasta stare de rezonanta cu Duhul Lui Dumnezeu va avea o stare interioara extrem de rafinata si plina de pace. Este asadar o oarecare diferenta intre tensiunea unui om care isi face griji pentru ceea ce va spune intr-o situatie dificila, si cea a unui om inspirat de catre Dumnezeu in ceea ce e bine sa spuna, si este usor de sesizat care varianta este mai de dorit.

Trebuie foarte bine inteles ca un astfel de om care este in profunda comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, nu este in niciun caz o portavoce inerta, o simpla statie de amplificare cu un rol pasiv. Iisus nu descrie aici starea unui medium care rosteste automat ceea ce ii vine in cap, si nici starea unui om care este prea prost pentru a interveni asupra unor idei pe care nu le intelege. Dumnezeu nu da fiilor sai iubiti doar pestele de mancare mura-n gura, ci le da stiinta de a prinde ce peste doresc, cand doresc, respectandu-i in totalitate ca fiinte avand o deplina libertate, asemanatoare cu El dar in mic. Mintea rationala continua sa aiba rolul ei chiar si in cazul descris de Iisus, numai ca omul devine capabil sa foloseasca intrumente superioare capabile sa-i ofere acces la bogatii de cunoastere nebanuite de catre omul mediocru.

Lesne de inteles ca in situatia descrisa de Iisus, starea unui om inspirat de Duhul lui Dumnezeu este caracterizata de o spontana detasare datorita pe de o parte contactului cu realitatea extrem de elevata a divinitatii, iar pe de alta parte datorita sentimentului de diminuare a identitatii egotice prin realizarea rolului de umil "mesager" al lui Dumnezeu, omul in niciun caz nemaiputandu-se mandri cu faptul ca este unicul contribuitor la realizarea actiunilor, si nici chiar cel mai important.

Merita sa fie subliniat ca omul ramane, chiar si in cazul descris de Iisus, unicul responsabil de modul in care informatiile primite de acesta de la Dumnezeu sunt apoi "traduse" de mintea rationala in idei exprimabile, de coloratura acestora, de claritatea lor s.a.m.d.

Acesta este un fragment plin de invataminte din Evanghelia dupa Ioan:

53.	Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.
54.	Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.
55.	Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură.
56.	Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.
57.	Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez(traiesc) pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.
58.	Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.
59.	Acestea le-a zis pe când învăţa în sinagoga din Capernaum.
60.	Deci mulţi din ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?
61.	Iar Iisus, ştiind în Sine că ucenicii Lui murmură împotriva Lui, le-a zis: Vă sminteşte aceasta?
62.	Dacă veţi vedea pe Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai înainte?
63.	Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă.
64.	Dar sunt unii dintre voi care nu cred. Căci Iisus ştia de la început cine sunt cei ce nu cred şi cine este cel care Îl va vinde.
65.	Şi zicea: De aceea am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl.
66.	Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El.
67.	Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreţi şi voi să vă duceţi?
68.	Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.
69.	Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.
70.	Le-a răspuns Iisus: Oare, nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol!
71.	Iar El zicea de Iuda al lui Simon Iscarioteanul, căci acesta, unul din cei doisprezece fiind, avea să-L vândă.

Ca un aspect de sincronicitate, fragmentul de mai sus este din Capitolul 6, si va rog sa cititi versetul 66 sa vedeti despre ce este. :)
Am selectat un fragment destul de amplu, pentru a fi foarte clar cadrul in care s-a desfasurat acel moment. Iisus vorbea evreilor intr-un limbaj care putea fi cu usurinta interpretat in sens negativ (daca cineva dorea aceasta), si multi dintre discipolii sai erau foarte nemultumiti de acest mod de a proceda al Acestuia. Sigur ca vorbele lui Iisus despre necesitatea de a fi "mancat" de discipoli sunt aberante daca ne raportam la sensul direct/primar al cuvintelor, sau puteau fi clasificate cu usurinta ca fiind cele ale unui nebun. Si sigur ca aceia care doreau sa aiba un motiv sa fie scandalizati, aveau acum motivul pe tava: iata cum Iisus indemna la canibalism, sau oricum vorbea in dodii. Evident ca printre discipolii lui Iisus erau si oameni care analizau intelept situatia si care, desi poate nu intelegeau din prima si in profunzime vorbele lui Iisus, se intrebau totusi cum s-ar impaca ipoteza unui Iisus nebun cu aceea in care ei il auzisera spunand lucruri foarte intelepte si facand miracole divine.

Acesta fiind cadrul, Evanghelia mentioneaza foarte clar rezultatul (usor de anticipat) atitudinii am putea spune ezoterice a lui Iisus: multi dintre discipolii sai l-au parasit si s-au dezis de El. Iisus insa n-a sarit sa-si schimbe atitudinea in ceva de genul: "hai ma ca va fac pe plac si nu o sa mai folosesc metafore care pot fi lesne rastalmacite, si in general voi cauta sa fiu cat mai agreabil, simpatic si lesne de inteles in cuvantarile pe care le fac multimii." Rezulta asadar ca pentru Iisus chiar nu conta numarul discipolilor, ci in primul rand calitatea acestora. Atitudinea lui Iisus la reprosurile discipolilor a fost una destul de intransigenta si critica la adresa discipolilor nemultumiti de ostilitatea multimii starnita de invatatura ezoterica promovata de Acesta. Mai mult decat atat, foarte amuzant dintr-un anumit punct de vedere, Iisus nu numai ca nu-si schimba atitudinea pentru a avea un numar foarte mare de discipoli, dar ii mai si intreaba pe cei putini ramasi: "Nu vreti si voi sa va duceti?". Asta pentru a inlatura orice dubiu referitor la o cedare din partea lui Iisus. Atitudinea Sa (in treacat fie spus, plina de umor), se aseamana cu aceea a lui Aristotel : "Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul".

Intrebarea sugubeata a lui Iisus (al carei scop in mod clar nu era acela de a-i indeparta pe cei 12 apostoli), prilejuieste o reactie la fel de nonconformista: Petru, departe de a avea o atitudine fanatica si exaltata, raspunde cumva in acelasi ton, jumatate in gluma jumatate serios, in ceva de genul "am pleca daca am avea unde, dar zi si tu daca e altul mai bun" :) , sau "sa zicem ca ne suparam, ca motive se gasesc daca vrei, si plecam si noi. Unde sa ne ducem? Exista o varianta mai buna?". O atitudine perfect rationala, si departe de fanatismul epocilor "crestine" care au urmat, unde puteai fi ars pe rug daca indrazneai numai sa pui la indoiala "fidelitatea" fata de Iisus. Apostolii insa demonstreaza ca au avut intotdeauna libertate de alegere, pe care au pus-o in practica adeseori la modul rational si cu mult umor. Raspunsul acestora este general valabil, indiferent de coordonatele spatio-temporale: "e usor sa critici si sa renunti la ceva anume, dar oare poti sa-l inlocuiesti cu ceva mai bun, sau alternativa e cu mult mai proasta?". Multe adevaruri mari sunt spuse oarecum in gluma. Petru aduce apoi si argumentele experientei lor directe: apostolii au auzit cu urechile lor invataturi divine din gura lui Iisus, care ii conduc catre fericirea eterna; acestea i-au facut sa creada(la inceput) si sa cunoasca(mai apoi) ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta experienta directa ei n-au cum sa o nege, fiindca negand-o ar insemna sa se dezica de propria lor fiinta.

Demn de remarcat este si urmatorul aspect: nu este mentionat nicaieri in Evanghelii ca Iisus sa fi alungat vreun discipol de langa El, si cazul cel mai elocvent este cel al lui Iuda, despre care Iisus mentioneaza si in fragmentul citat mai sus ca (stia ca) "este un diavol", si cu toate acestea nu l-a alungat de langa El. Si Iuda n-o fi fost singura lichea care a gravitat in jurul lui Iisus, desi fara indoiala a fost pramatia care a avut rolul cel mai important dintre caracterele decazute care s-au numarat la un moment dat printre discipoli. Ca el or fi fost multi, desi poate n-au fost atat de apropiati de Iisus precum a fost Iuda. Si cu toate acestea Iisus nu i-a respins; Acesta si-a rezervat insa dreptul de a-si raspandi invatatura in stilul sau ezoteric, de a ataca tabu-urile cele mai inradacinate din societatea evreiasca si de a critica plin de vehementa pe mai marii acelei vremi (care constituiau de fapt o "elita inversa" putreda si corupta). Ca urmare a atitudinii sale, acest mic fragment (analizat in acest articol) ne relateaza ca multi din discipolii sai care nu erau dedicati in totalitate lui Dumnezeu (" De aceea am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl") l-au parasit de la sine, de bunavoie si nesiliti de nimeni. Atitudinea lui Iisus este foarte asemanatoare cu aceea a lui Dumnezeu(nu degeaba spune Iisus ca ceea ce spune si face, el a vazut la Tatal): nici Dumnezeu nu opreste niciun om sa se indrepte catre El si sa fie alaturi de El, dar nici nu este dispus sa faca compromisuri pentru a putea fi mai "popular" cu prostul, coborandu-se la nivelul ignorantului.

Filmul documentar "Cum a devenit Iisus un Hristos" este in fapt o conferinta a lui Miceal Ledwith fost preot si inalt prelat al Biserii Catolice, fost membru intr-o comisie consultativa a Vaticanului condusa de cardinalul Ratzinger, care a devenit intre timp actualul papa. El vorbeste despre Iisus atat din punct de vedere spiritual cat si din punct de vedere istoric, apeland la documente ale vremiii, la o serie de evanghelii considerate necanonice, precum si la cateva mentiuni ale prezentei lui Iisus in scrierile altor traditii spirituale.

Documentarul lui Ledwith reface si ne reda adevarata grandoare a Fiintei lui Iisus deformata de dogmatism de-a lungul secolelor si aduce in prim plan o serie de dovezi istorice foarte utile in contextul in care unii au ajuns sa sustina ca Iisus este un personaj mitologic (vezi aberatiile antispirituale din prima parte a filmului Zeitgeist).

Acest mesaj inaugureaza o noua rubrica in cadrul blogului nostru, dedicata comentarii Evangheliilor. Gasesc ca este interesant chiar si pentru cineva din afara cursului de Yoga al MISA sa vada modul in care un yoghin se raporteaza la invataturile esentiale ale lui Iisus cuprinse in Evanghelii, mai ales ca de multe ori se ridica tot felul de intrebari si dubii privind compatibilitatea sau incompatibilitatea intre Yoga si crestinism. Voi cauta sa fiu absolut sincer in tot ceea ce scriu, pentru ca acest deziderat expus anterior sa poata fi atins. Cele scrise vor reflecta asadar doar ceea ce simt, lucrurile pe care le aplic in viata de zi cu zi, si nu voi spune ceva doar pentru ca asa scrie in carti sau "da bine". Ca atare imi cer anticipat scuze daca opiniile vor avea un prea mare grad de subiectivitate; ele nu au pretentia de a fi o expunere avand pecetea adevarului unic si absolut in ceea ce-l priveste pe Iisus(exista multe alte institutii care se bat sa obtina monopolul in aceasta privinta). Dincolo de vorbe, unde fiecare poate zice orice sau scrie orice, conteaza ceea ce traim cu adevarat in sufletul nostru, si Dumnezeu e Acela care cunoaste sufletul omului si ne da fiecaruia din darurile Sale conform meritelor noastre (altfel spus fiecare primim de la Dumnezeu la momentul potrivit exact Gratia pe care putem sa o receptam conform cu modul in care ne construim pe noi insine prin actiunile pe care le facem in fiecare clipa).

Pentru inceput, un mic fragment din Evanghelia dupa Marcu (Cap.12, Paragrafele 13,14), care este revelatoare pentru felul de a fi al lui Iisus, deoarece afirmatia apartine chiar celor care urmareau ca Iisus sa fie omorat. Daca discipolii apropiati ai lui Iisus pot fi banuiti de lipsa de obiectivitate in privinta modului elogios in care il caracterizau pe Iisus, cu siguranta ca dusmanii Acestuia nu pot fi acuzati de acelasi lucru.

13.Şi au trimis la El pe unii din farisei şi din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt.
14.Iar ei, venind, I-au zis: Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu...

Nu face subiectul acestui mesaj modul (celebru astazi) in care au incercat fariseii sa-l prinda in capcana pe Iisus in evenimentul descris in continuare in Evanghelie, ci ma voi limita strict la aceasta descriere facuta lui Iisus de catre cei care cautau sa-l piarda.

Caracterizarea facuta de catre farisei lui Iisus, desigur cu scopul de a-i intinde in continuare o capcana, surprinde o trasatura esentiala a lui Iisus, care i-a uimit fara indoiala pe toti, fie ei prieteni sau dusmani: curajul absolut al lui Iisus in expunerea a ceea ce El considera a fi adevarat, fermitatea sa de neclintit in a expune adevaruri (primite de la Dumnezeu) chiar daca ele scandalizau total societatea deoarece intrau in contradictie cu cele mai inradacinate tabuuri, si aceasta in pofida amenintarii cu moartea care a planat tot timpul asupra Sa(demersurile facute de potentatii acelor vremuri pentru a-L omora au inceput inca de la nasterea sa si au continuat apoi pe tot parcursul vietii Sale).

Este dincolo de puterea oricarui om obisnuit sa reziste neclintit, fara cel mai mic pas inapoi, la presiunea amenintarii concrete cu moartea venita din partea celor mai puternici oameni ai vremii, ca si din partea unei societati grosiere care isi vede atacate tabuurile (tabuuri constand de fapt in prostii carora le este acordata o importanta oarba de catre societatea dominata de instincte animalice, si care este gata chiar sa ucida pe acela care indrazneste sa ii tulbure somnul prin lumina pe care o raspandeste asupra zonelor abisale de la baza sa). A spune continuu adevarurile cele mai revolutionare pentru acea epoca, intelese doar de catre foarte putini datorita diferentei uriase de elevare intre invatatura divina si animalitatea care domina societatea, presupune fara indoiala o tarie morala care atinge perfectiunea. Aceasta verticalitate perfecta in a expune plin de curaj adevarurile care forteaza cu mult limita de toleranta a societatii, nu poate fi explicata decat intr-un sigur fel: prin "inradacinarea"(comuniunea) perfecta in Dumnezeu a celui care are forta sa se opuna si sa miste din loc o societate grosiera. Acest fapt a fost fara indoiala limpede precum cristalul pentru cei care cautau sa-l distruga pe Iisus, ei stiind probabil mai bine decat toti ce mijloace de distrugere erau dezlantuite asupra lui Iisus (fiindca chiar ei erau cei care le dezlantuiau). Uimirea lor in fata fermitatii lui Iisus de a expune invataturile Sale care contrastau fundamental cu credintele de atunci, trebuie sa fi fost destul de mare; in fond fariseii si irodienii (la care face referire Evanghelia) nu reprezinta altceva decat cei care aveau puterea in domeniul religios si laic in societatea traditionala evreiasca la acea vreme. Este usor sa ne punem in pielea acestor oameni mirati ca Iisus nu cedeaza la presiunile lor: cine dintre noi n-ar accepta sa ne schimbam macar un pic ceea ce afirmam public, daca ne-am confrunta cu intreaga societate si cu amenintarea extrem de concreta a asasinarii? Si nu trebuie sa uitam ca atunci Iisus era singur in definirea invataturilor Sale spirituale, fiindca nu El se baza pe discipoli, ci discipolii sai se bazau pe El.

Legat de afirmatia "si nu cauti la fata oamenilor": cati dintre noi ne-am lua (atacandu-i prin cuvintele noastre rostite in mod public) fix de mai marii si potentatii zilei? Sa presupunem chiar ca am vrea sa raspandim niste idei spirituale, cati dintre noi nu am zice: "ia sa vorbesc eu dom'le linistit de ideile spirituale inaltatoare cum ar fi iubirea si Dumnezeu, si sa nu ma leg de potentatii zilei care exploateaza fara mila si ii tin in intuneric din toate punctele de vedere pe aia amarati"? Oare nu i-ar fi fost mai comod lui Iisus sa vorbeasca linistit de iubirea aproapelui si de Dumnezeu, si sa nu vorbeasca asa cum a vorbit la adresa mai marilor din societatea evreiasca? Sau oare poate nu putea sa omita din invataturile Sale acele afirmatii care au scandalizat societatea evreiasca? Ca sa luam doar un mic exemplu:

30.	Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.
31.	Iarăşi au luat pietre iudeii ca să arunce asupra Lui.

(Evaghelia dupa Ioan, Capitolul 10, paragrafele 30,31)

"Iarasi". Nu erau la prima tentativa de a "aplauda" in acest fel.

Nimeni in istoria umanitatii nu a reusit sa faca vreodata ceea ce Iisus a facut, sa reuseasca sa schimbe fundamentele unei societati, sa spuna linistit incontinuu ca aspectul cutare e alb cand societatea urla isterizata ca ea stie de cand e ea ca de fapt lucrul ala e negru, si toate acestea desfasurandu-se sub o presiune continua din partea celor mai puternici oameni din societate care au orchestrat fara ragaz asasinate impotriva Sa (ca oricum alta modalitate de a-l opri pe Iisus si-au dat si ei seama ca nu exista).