Erosul in lucrarea "Banchetul" scrisa de Platon

Tema discutiei care este redata in "Banchetul" este Eros, si numeroase idei de valoare sunt enuntate in cadrul ei.

In aceasta lucrare este pomenit de catre un participant la discutie (pe nume Aristofan) mitul androginului, care era o fiinta completa, in acelasi timp barbat si femeie. Androginii au fost taiati in doua de catre Zeus pentru a le micsora puterea, iar amorul este tocmai expresia cautarii de catre oameni a unitatii initiale.

O afirmatie interesanta despre ignoranta este facuta de catre Diotima, cea despre care Socrate povesteste ca l-a invatat despre Eros:

Tocmai asta-i nenorocirea în neştiinţă, fiindcă te-miri-cine, fără să fie frumos, bun, cu minte, îşi închipuie că este pentru sine de ajuns;

Aceasta atitudine se observa la toti cei ignoranti din toate timpurile, fiindca acestia nu sunt constienti de ignoranta lor si nici de lipsurile lor in ceea ce priveste cunoasterea, insa nestiinta lor le este compensata din plin de orgoliul care ii face sa creada ca se pot descurca de minune chiar si ignoranti fiind, ba chiar se inghesuie sa dea lectii si altora.

Aceeasi Diotima pune in legatura Erosul, prin capacitatea sa procreatoare, cu aspiratia catre nemurire:

firea muritoare se străduieşte pe cât cu putinţă să existe de-a pururea, adică să devină nemuritoare. Şi singurul mijloc ce-i stă la îndemână pentru aceasta este creaţia.

Chiar si omul obisnuit, fara preocupari spirituale, are in el aspiratia catre nemurire, si aceasta dorinta se manifesta in cazul lui prin dorinta de "a-si perpetua numele familiei", prin dorinta de "a-si perpetua amintirea"(copiii sai isi vor aminti de el), sau chiar in cazul unora de "a-si perpetua ideile" (impregnand copiii sai cu ideile si conceptiile sale despre existenta). Aceeasi dorinta derivata din aspiratia catre nemurire se manifesta si in cazul celor ce se straduie sa faca fapte marete care sa ramana prin extraordinarul lor in memoria posteritatii :

căutând „Glorie nemuritoare să-şi facă în vremea ce vine"

precum si in cazul oamenilor obisnuiti care se folosesc de Eros pentru a procrea:

Creatorii în corpuri, zise ea, îşi îndreaptă paşii mai cu seamă spre femei; prin amorul lor creează copii. Astfel îşi închipuie dânşii că-şi agonisesc şi nemurirea şi pomenirea numelui lor şi fericirea — pentru toată vremea ce va să vină

Diotima face deasemenea referire la "creatorii in spirit", in randul carora intra invatatorii acestei lumi. Acestia cladesc spiritele oamenilor, hranindu-le cu frumosul pe care il creaza in arta, filozofie sau stiinta.

Diotima face deasemenea o ierarhizare in ceea ce priveste frumosul, prin prisma scopului urmarit de catre intelepti: parcurgerea drumului de la frumosul individual al unei persoane particulare catre frumosul universal. Astfel ea ajunge printre altele la urmatoarea concluzie:

După aceea va preţui frumosul sălăşluit în suflete mai mult decât frumuseţea ce ţine de corp.

Acest Frumos Universal Diotima il descrie astfel:

Descoperirea Frumosului în sine

încearcă acum, adăugă ea, să-ţi ţii atenţia cât poţi mai trează. Cine va fi călăuzit metodic, astfel încât s-ajungă a pătrunde misterele amorului până la această treaptă şi cine va contempla pe rând şi exact obiectele frumoase, acela, ajuns la capătul iniţierilor lui Eros, va întrezări deodată o frumuseţe de caracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel Frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: frumuseţe ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i, în sfârşit, într-un punct frumoasă, într-altul urâtă; câte-odată da, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumuseţea ce nu se înfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti; frumuseţe ce nu-i cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât sine; nu stă într-un animal, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumuseţe ce rămâne ea însăşi cu sine, pururea identică sieşi prin unicitatea formei; frumuseţe din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase ea să crească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire.

Când, prin urmare, se ridică cineva de la cele de jos, datorită amorului bărbătesc adevărat, până la acea desăvârşită frumuseţe şi începe a o întrezări, abia atunci poate spune că-i pe punctul să nimerească ţinta urmărită. în realitate, drumul drept ce merge la cele erotice sau mijlocul de a fi călăuzit într-acolo este să începem prin a iubi frumuseţile de aici, după care să ne ridicăm până la iubirea frumosului suprem, păşind ca pe o scară toate treptele urcuşului acesta. Să trecem, adică, de la iubirea unui singur corp la iubirea a două; de la iubirea a două la iubirea tuturor celorlalte. Să ne ridicăm apoi de la corpuri la preocupările frumoase, de la preocupări la ştiinţele frumoase, până ce ajungem în sfârşit să ne reculegem din diferitele ştiinţe şi să ne concentrăm într-una singură, care este de fapt însăşi ştiinţa Frumosului, ştiinţă prin care ajungem să cunoaştem frumuseţea în sine, aşa cum e.

Aici este, iubite Socrate, grăi străina din Mantineia, tocmai aici e rostul vieţii noastre! Căci dacă viaţa merită prin ceva s-o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumuseţea însăşi.