Opinii despre Yoga, Tantra, spiritualitate, despre o viata sanatoasa, despre iubire si sexualitate, despre abuzurile si nedreptatile savarsite impotriva yoghinilor, despre societatea contemporana si evolutia umanitatii, despre esecul planurilor de creare a unei dictaturii globale si despre prabusirea cabalei satanice a "iluminaților"
Motto: "Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii: ne trebuie o idee care să ne limpezească toate capetele şi care să ne împreune pe toţi la lucru (…) De aceea alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi; ei nu ştiu nimic şi vor să vă înveţe copiii şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi vor să vă economisească pe voi toţi" Mihai Eminescu
Pe 15 ianuarie se sărbătoreşte şi acum cu aceleaşi declaraţii pompoase ziua de naştere a "Marelui Poet Naţional", ajuns atât de faimos încât prea puţini îi mai cunosc astăzi opera. Incontestabil Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depăşit cu mult gândirea epocii în care a trăit. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei “periculos“ pentru ignoranţi şi mincinoşi pentru că deţinea mijloacele de a-şi propaga ideile şi a transmite mesajul de trezire naţională.
După ce Eminescu a fost redus la tăcere de aceleaşi forţe din umbră care manipulează şi astăzi frâiele politice ale lumii, opera sa a fost trunchiată şi “omorâtă“ cu bună ştiinţă ca şi autorul ei. Considerăm „cazul Eminescu” unul dintre cele mai cutremurătoare exemple de manipulare prin intermediul mass-media şi al unor „experţi” istorici şi critici. Imaginea lui a fost cosmetizată atât în epocă cât şi pentru posteritate, opera trunchiată corespunzător şi mesajul alterat. De ce îl iubim pe Eminescu şi considerăm necesară reconsiderarea operei, vieţii, mesajului şi imaginii lui? Pentru că el a iubit extraordinar de mult România şi poporul român. Patriotismul a fost poate cea mai definitorie calitate a lui Eminescu. El a militat pentru trezirea şi emanciparea românilor şi de aceea a avut atât de mult de suferit. În epocă, el a fost acuzat de nebunie şi internat cu forţa pentru că ideile lui erau „periculoase”. Pentru posteritate, el a fost prezentat apoi doar ca un poet romantic.
Despre Eminescu…ştim cu toţii Ce răspundeţi la întrebarea : “Cine a fost Eminescu ?“. Ah, veţi spune, este o întrebare uşoară. Cine nu a învăţat la şcoală despre marele poet, şi mai cu voie, mai fără voie a memorat mai mult interpretările diverşilor critici decât poeziile sale. Despre prozatorul sau despre jurnalistul Mihai Eminescu însă la şcoală nu se spune aproape nimic. Pentru cei mai mulţi dintre noi, Eminescu este doar un capitol de studiu obligatoriu în manualele de limbă română şi unul dintre subiectele cele mai temute de elevii care se pregătesc de BAC. Trecerea sub tăcere a laturii incomode a activităţii lui Eminescu a început încă de pe vremea când poetul mai trăia, internat fiind într-un bolnav de psihiatrie. Apoi prăpastia dintre viaţa şi opera lui Eminescu a fost adâncită în mod deliberat de criticii şi biografii poetului, în frunte cu George Călinescu şi a fost amplificată apoi de sistemul de învăţământ, care a propagat în masă acest model. Până şi imaginea poetului atât de bine cunoscută nouă este prima lui poză, pe când Eminescu avea doar...19 ani. Probabil că ea corespundea mai bine cu imaginea dorită de poet plăpând, firav, eterat, nebun, fără implicare sau eficienţă în viaţa socială şi politică a vremii.
Scriam în articolul "Informaţia: Jocuri şi manevre" că atunci când nu poţi împiedica o informaţie să se propage, cel mai eficient este să o direcţionezi încotro ai nevoie. Acest mecanism a fost utilizat din plin în cazul marilor genii ale acestei lumi, pentru că de regulă acestea au fost persoanele cele mai “periculoase“ (citiţi capabile să îi trezească şi pe ceilalţi oameni din somnul în care sunt ţinuţi cu bună ştinţă de cei ce doresc supremaţia asupra lumii). La fel s-a procedat şi în cazul lui Eminescu. S-a omis ceea ce nu corespundea cu direcţia dorită, adică bogata sa activitate publicistică din ziarele vremii. A fost amplificat ceea ce convenea acestei direcţii - Eminescu trebuia să rămână pentru toţi doar un poet genial şi nebun. S-a creat un sentiment de obligativitate şi supra-saturare a minţilor în legătură cu subiectul respectiv, astfel încât oamenii să nu mai aibă aspiraţia de a-l aprofunda.
A fost Eminescu nebun? Se ştie deja că a declara pe cineva nebun înseamnă a-l izola din punct de vedere social şi a-i afecta credibilitatea. Cu atât mai mult în trecut, dar şi în prezent, această tară a nebuniei, era aruncată asupra celor ce se dovedeau a fi persoane incomode. Deşi Eminescu a fost în mod repetat internat în spitale de psihiatrie, cele scrise de el în perioada 1883-1889 dovedesc că autorul textelor respective era o persoană coerentă, logică ce poate fi acuzată cel mult de opoziţie faţă de viziunea majoritară a acelei epoci şi de demascarea unor realităţi spinoase ale vremii. În acel moment Eminescu era practic una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea naţională şi desprinderea Transilvaniei din influenţa Imperiului Austro-Ungar. S-a mers până într-acolo încât multe din manuscrisele sale din acea perioadă au dispărut fără urmă într-o încercare nefericită de a demonstra că Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil să creeze. Există însă multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent şi foarte prolific. Aceasta este deci rolul pe care l-au avut biografii. Pentru că realitatea de persoană creativă, cum a fost el de fapt în acea perioadă, nu corespundea deloc cu imaginea pe care au vrut să o transmită mai departe, l-au fabricat pe poetul Eminescu plăpând, lipsit de voinţă, rătăcit, pierdut în lumea lui!
În aceeaşi perioadă în care Eminescu era izolat pe motivul nebuniei a fost desfiinţată şi Societatea Carpaţii din care făcea parte şi el şi care era una din cele mai puternice organizaţii pro-Ardeal. Trebuia tot atunci să se semneze şi tratatul secret dintre România şi Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), tratat care fusese negociat timp de mai bine de doi ani chiar de către junimişti (despre care se ştie că au fost masoni şi împotriva cărora Eminescu se întorsese de mult, contrar cu ceea ce afirmă toate manualele de limbă şi literatură română în încercarea de a crea legături cât mai strânse între Eminescu şi Junimea).
Iată ce scrie Nicolae Georgescu în cartea "A doua viaţă a lui Eminescu" despre contextul politic în care Eminescu trebuia redus la tăcere: "Schimbul de telegrame secrete, date în zilele noastre la iveală, vorbesc de ameninţări grave: Von Bismarck este gata să declare război României dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiinţarea "Societăţii Carpaţii", un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Petre Grădişteanu, autorul unui discurs incediar la Iaşi, pleacă, împreună cu ministrul de externe, D.A. Sturdza, la Viena să ceară scuze, în persoană, împăratului. Mai este expulzat ziaristul Zamfir C. Arbore (prieten cu Eminescu), la cererea Imperiului Rus. Toate acestea - într-o singură zi, la 28 iunie 1883, când istoria literară consemnează sec şi căderea lui Eminescu!"
Acest an, 1883 este şi cel în care se începe crearea imaginii de poet rătăcit, nebun, prin volumul "Poesii" scos într-o ediţie de excepţie de Titu Maiorescu, în care sunt publicate 64 de poezii. De ce nu a scos Titu Maiorescu un volum cu articolele jurnalistice ale lui Eminescu, dat fiind faptul că Eminescu fusese mult mai activ în acest plan? Şi în tot acest timp poetul-nu numai poet asistă neputincios, deşi uneori reacţionează cu disperare, la trunchierea operei sale artistice. Sunt situaţii în care sparge vitrinele unei librării şi aruncă în noroi cărţile ce conţin propriile poezii ca un ultim semn de protest faţă de nedreptatea la care trebuia să asiste. Poate ar trebui să amintim că în tot acest complot, declanşat pentru a-l reduce la tăcere pe cel ce zădărnicea planurile politice, a fost acuzat inclusiv de faptul că acosta femeile pe stradă.
Câteva “concidenţe“ numerice bizare Textul interogatoriului luat lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte ca el să moară este de fapt un fals ! Acest interogatoriu a avut ca scop punerea sub interdicţie a lui Eminescu, deci s-a pornit din start de la ideea că el era bolnav psihic. Cel care face acest interogatoriu este judecătorul cunoscut şi ca Metru Ghiţă (Metru, de la maître, fr. semnifică maestru, apelativ al magistraţilor, dar şi grad francmasonic. Amestecul masoneriei în această chestiune este demonstrat de parolele şi coincidenţele numerice ce indică pecetea masonică pusă pe acest text). După cum s-a demonstrat, acest text a fost prelucrat ulterior şi ceea ce este mai interesant este că alte acte cum ar fi diagnosticele medicilor lipsesc din dosarul declarării oficiale a nebuniei lui Eminescu, ca pentru a lăsa posterităţii doar mesajul autorilor reali ai închiderii şi în final omorârii "poetului" (s-a zvonit că Eminescu ar fi fost bolnav şi de sifilis şi de acea a fost "tratat" cu mercur).
"- Cum te cheamă? - Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare. - Pentru ce? - Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea. - Ce-ai de gând să faci când te vei face bine? - Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italenească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi. - Cine e Poenaru care te-a lovit? - Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane".
De ce Matei Basarab? Eminescu se considera continuatorul lui Matei Basarab care luptase împotriva fanarioţilor pentru trezirea neamului românesc. El chiar îşi propuse înfiinţarea unei societăţi Matei Basarab care, surpriză, trebuia să fie construită după modelul francmasoneriei, dar orientată spre scopuri benefice poporului român, poate despre acest lucru vorbeştre Eminescu când spune că regele se temea să nu îi ia moştenirea: "O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor şi a bisericii catolice. Pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devină bun; trezită deşertăciunea lui, decorat la nevoie, trezite mii de speranţe în el, în caz de extremă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă."
De ce Petrea Poenaru? "Petre sau Petrea Poenaru, conţine în numele său "pietrei", numele obiectului care a lovit fruntea poetului, şi iarăşi pare logică asocierea. Mai puţin logică pare prezenţa fizică a acestui personaj în stabilimentul din strada Plantelor: ştim despre el că era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoştea pe poet. Poetul pretinde că-i cunoaşte şi scopul loviturii" (conform Nicolae Georgescu).
Puşca umplută cu pietre de diamant Într-o baladă populară, bine cunoscută lui Eminescu apare un astfel de motiv: "A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/ Căprioare n-a vânat/ Şi el singur s-a împuşcat/ Cum pistol de diamant/ Cu gloanţe de briliant." Sensul acestei afirmaţii nu poate fi decât faptul că Eminescu se află în aceeaşi postură cu vânătorul care se vânează singur, prin ideile sale.
Numerele Despre cifrele 64 şi 48 este suficient să spunem că sunt des utilizate în francmasonerie, nu ne propunem să facem aici analiza semnificaţiei lor spirituale, sarcină pe care v-o lăsăm dumneavoastră. Cert este că ele revin obsedant întrucât dacă numărăm rezultă exact 64 de cuvinte în acest interogatoriu.
Iată o analiză mai detaliată realizată tot de Nicolae Georgescu în lucrarea "A doua viaţă a lui Eminescu": "Textul atenţionează: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienţa poate continua. Precizăm din capul locului că noi nu am epuizat toate relaţiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenţa unui cifru care dă de gândit. Să numărăm cuvintele din primul răspuns, considerat la două cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, ştie oricine că e cifră masonică! A fost Eminescu francmason şi a răspuns cifrat? Asta înseamnă că nu era nebun! Reţinem: dacă socotim la un cuvânt iese un total de 32. Al doilea răspuns are 16 cuvinte: nu-i îl socotim ca două cuvinte. Dacă socotim nu-i ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (în prima variantă) dau cifra 48, prezentă ca cifră în text. Este un sistem de socotire "încrucişat", care cere atenţie şi... distribuţie. Mai mult, al treilea răspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, şi tot 15 cuvinte fără cifră. Aşadar, dacă adresantul uită să adune la primul răspuns de 33 de carate, pe următoarele 15 cuvinte, este atenţionat a doua oară, după care, în cel de-al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic. Asta, pe prima diagonală a încrucişării (33 + 15 + 15). Pe cea de-a doua diagonală a încrucişării "ies" frumoasele sume: 32 16 + 16, adică 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atât de bine construite, încât este limpede că textul, în întregul său, a fost lucrat migălos. Patru întrebări şi patru răspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. Primele trei întrebări au 16 cuvinte (socotind ce-ai din întrebarea a treia drept două cuvinte). A patra întrebare are 7 cuvinte (te-a, două cuvinte) şi bănuim că trebuie să mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor întrebărilor: într-adevăr, în "cine e Poenaru care te-a lovit" trebuie, poate, presupus prenumele anunţat de Eminescu: "Petre Poenaru". Această omisiune are importanţa ei: totalul cuvintelor din întregul text (adăugând şi cifrele, fără a socoti ligaturile câte un cuvânt) este 111 cuvinte. Adăugând cifra 1 pentru cuvântul presupus lipsă, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. În text sunt 7 cifre (o dată 64 şi de 6 ori, 48... Pe mine nu mă interesează, de fapt, semnificaţiile acestor cifre totale în sistemul cifric presupus. Constat doar că, relaţiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce înseamnă că actul, în întregul său, este un fals. Cade dintr-un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simţ, că se consideră moştenitorul lui Matei Basarab şi că tenorul Petrea Poenaru l-a lovit la cap. Spusele lui sunt, însă, "rebusate". De către cine? Vom reveni, desigur, când va trebui să facem puţină istorie literară. Până atunci, îi rog pe francmasoni să nu mă suspecteze de reavoinţă sau reacredinţă; mai bine să ajute la elucidarea crimei comise împotriva lui Eminescu, dacă pot".
Citiţi mai multe despre acest subiect în cartea "A doua viaţă a lui Eminescu" de Nicolae Georgescu, Editura Europa Nova, Bucureşti 1994. Un fragment din această lucrare este citat cu permisiunea autorului de Gregorian Bivolaru în cartea "Francmasoneria. Misterele dezvăluite ale unei gigantice conspiraţii satanice planetare". yogaesoteric 15 ianuarie 2005
(Textul integral al anexei omonime din lucrarea: Radu Mihai Crişan, SPRE EMINESCU. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 287-312) ISBN 973-731-124-8
CopyFREE
Preluare de pe http://www.esnips.com/web/RaduMihaiCrisan
Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc, “Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”1. 1 Mihai Eminescu, Se vorbeşte că în Consiliul, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 253 “Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramures, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut2, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul n.n.) 1200 şi până la (anul n.n.) 1700”3. 2 de “om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău – fără făţărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoaşă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte în fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a bizantinismului şi a espedientelor…Toate figurile acelea făţarnice şi rele, viclene, fără inteligenţă, toate acelea câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noţiunii român. Poate, aşadar, că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staţionare, pentru ca, prin încrucişare, să mai poţi scoate ceva bun din ele”., idem, Adeseori, o lege oarecare…, Timpul, 15 martie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucureşti, 1984, pag. 77 3 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 121 Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini4”5. 4 “Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare. Înainte sau imediat după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Si aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la care ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în constiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni, n-a găsit de cuviinţă să-l modifice. În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că, şi în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpata o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că, în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusă de Martin si Comenţiol e compusă din oameni care vorbesc româneşte. Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Motivul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este lingvistic. Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, excepţie făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria. E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deşi a avut epoci de bogăţie şi de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei. În sfârşit Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor noştri de azi”., idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122. Mai mult, Miron Costin, în suta a şaptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familială. El descrie curăţenia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi Ţării Româneşti, constată identitatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp, cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte, prin cărţi, o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi într-o parte a Ardealului, întrucât la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba există, ca element de unitate, literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendinţa de-a se răspândi la toţi românii”., idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 168 5 idem, «Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 266 “Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însusi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”6. 6 idem, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93, 92; “Peste noapte şi prin surprindere”7, ”am admis legiuiri străine”8, “legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau Galiţia?”9…“Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”10. 7 idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168 8 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 20 9 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259 10 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, in Opere, vol. X, pag. 20 E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om si om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei românesti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi mesteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi si miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”11. 11 idem, Ieri domnul deputat Giani…, Timpul, 22 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 193 “Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege”12 si nu-l va înţelege niciodată. “Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”13. “Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase14. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”15. 12 idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie… Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168 13 idem, Dar dulci, nobili şi politicoşi…, Timpul, 23 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 123 14 “Fiecare constituţie, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adecvat cu însemnătatea lor. La noi, legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de-a ajunge la funcţiile cele mai înalte ale statului”., Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173 15 idem, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 237 ”Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse16”17. 16 În ele, “toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii - parlamentarii n.n. -, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judet. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot»”., Abstracţie făcând…, Timpul, 20-21 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 14 17 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, În Opere, vol. X, pag. 259 Astfel, teoria de om si om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”18. 18 idem, Între multele neplăceri ale vieţii…, Timpul, 22 martie 1879, in Opere, vol. X, pag. 209 Urmare aplicării ei vom ”avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparentă egal, în realitate inegal. Si, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”19. 19 idem, Trei zile de-a rândul, Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191, 192 Urmare ei, “capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”20…”Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”21…”Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”22… ”Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”23…”Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român24”25. 20 idem, Alaltăieri, luni dimineaţa…, Timpul, 5 aprilie 1879, in Opere, vol. X, pag. 214 21 idem, Domnul Simeon Mihăilescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, În Opere, vol. X, pag. 223 22 idem, «Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229 23 idem, Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291 24 “Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiaţilor statului, cu toate că cine nu stie că, integritatea, capacitatea, experienţa, şi probitatea factorilor însărcinaţi de-a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale ale mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia - dintre cetăţeni n.n. -, şi, prin urmare, a bunului trai şi liniştei publice? Dar, sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste orice alte consideraţii. Pentru a dobândi glasurile deputăţiilor trebuie exigenţele – pretenţiile n.n. - lor satisfăcute, se încredinţează funcţiunile delicate de prefecţi şi subprefecţi creaturilor deputaţilor - protejaţilor parlamentarilor n.n. -, care, sub numele - protecţia n.n. - lor administrează districtele după plac şi dispun, fără nici o responsabilitate, de interesele, de averea şi de onoarea cetăţenilor. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti; astfel muncitorii de pământ - sintagma, de fapt, îi desemnează pe toţi truditorii n.n. - sunt supuşi la vexaţiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze care - le n.n. – aduc mizeria. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”.,idem, Într-un lung articol…, Timpul, 27 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 43 ; Spre exemplu: “Un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă - este dată în vileag n.n. -. Acest om este menţinut în functie; dirijază - el n.n. - însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aici el însuşi denunţă că există această scabroasă afacere, dar maturul corp trece la ordinea zilei, lăsând să recază colţul vălului ce se ridicase”., idem, Am discutat cu nepărtinire…, Timpul, 10 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 439 25 idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 234 Şi, întrucât, “se-înţelege - de la sine n.n. - că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”26, suntem datori să spunem că, ”partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale”27 – care, ”păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandantilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”28… În cadrul lor, ”organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte29 e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”30. Singura deosebire între ele “este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât - pe n.n. - o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii”31. 26 idem, Între variile acuzări, Timpul, 23 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 43 27 idem, Manuscrisul În genere toată societatea…, în Opere, vol. IX, pag. 465 28 idem, N-ar fi greu de polemizat…, Timpul, 23 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 38 29 “ţinute la un loc prin complicitate de interese”, idem, «Românul» promiţându-ne programul nou…Timpul, 10 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 51 30 idem, Toţi ştiu…, Timpul, 27 aprilie, 1879, în Opere, vol. X, pag. 227 31 idem, Manuscrisul Înainte de câteva zile…, în Opere, vol. IX, pag. 481 “Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără stiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, si care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”32. “Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”33…”Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeste înainte în toate şi care tratează c-o egală suficientă toate ramurile administraţiei publice”34. Şi-aceasta, în timp ce “patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”35, iar “miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile36”37. 32 idem, Am văzut cu înlesnire…, Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 31, 30 33 idem, Faceţi interesele, Timpul, 17 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 390 34 idem, E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400 35 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75 36 “Administraţia, în mare şi în mic, nu e decât o unealtă pentru falsificarea alegerilor”., idem, De pe când se discută…, Timpul, 10 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 242; “Se înţelege - de la sine n.n. - că fiecare alegător îşi are interesele sale materiale. Fiecare din aceste interese atârnă de un fir al maşinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al acesteia îl izbeşte în acel interes şi-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, îşi poate vedea în linişte de treabă”., idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75; “Abia o avere foarte întemeiată, care să nu poată atârna în nici un chip de iubirea sau ura administratiei, îl poate face pe om capabil, în România, de-a se opune făţis guvernului. Dar, acei care, într-un chip ori într-altul, caută să muncească pentru a se ţine deasupra apei nu-şi vor creea, de bună voie, piedici zilnice intereselor lor, piedici personificate în subprefecţi vicioşi, maiori cocoşaţi de gardă civică, şi alţi monştri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut, ci totul de câştigat”., ibidem, pag. 75, 76 ; Mai mult, “statul dispune de atâtea funcţii şi favoruri, pe câţi oameni sunt în ţară care ştiu a scrie şi citi”, idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; “Cu bugetul în mână, mai ales atunci când este augmentabil la infinit, ţii majoritatea în mână şi sistemul constituţional, sistemul controlului, se reduce la o iluzie copilărească”, idem, Am văzut cu înlesnire…, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 28; “Această stare de lucruri e prefăcută în sistem de organizare, de guvernământ. Pe de-o parte libertate, mare libertate, pentru ca cei nemulţumiţi să poată răsturna cu uşurinţă orice guvern, pe de alta centralizare, extremă centralizare, care să facă a atârna miile şi iarăşi miile de izvoraşe ale bugetelor şi averii publice de victoria, pretinsă politică, din centru”., idem, Dacă polemica noastră…, Timpul, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451; Aşa se face că “administraţia nu consistă în muncă, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupeţire de voturi”., idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; Cine oferă o leafă bună şi un tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume”., idem, Locke, filosoful englez…, Timpul, 6 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 132; Şi, deşi “naţia, care nu numeşte nici funcţionari, nici miniştri, şi care nu-i în stare a-i controla şi a-i trage la răspundere direct, îşi alege mandatarii pe care-i însărcinează cu această afacere importantă, sub presupunerea, bona fide, cumcă aceşti mandatari formează într-adevăr un corp deosebit - distinct n.n. – de puterea executivă, aceştia se dovedesc a fi o companie de controlori cumpăraţi de către cei controlabili şi înţelegându-se cu ei pe sub mână pentru a face treburi împreună; iar inconvenientul cel mare este că Adunările nu pot fi făcute răspunzătoare de voturile şi de actele lor, şi că naţia, singurul lor judecător, nu e-n stare direct a face altceva decât a alege alţi oameni, atunci când actele şi voturile rele sunt consumate de mult”., idem, Tot în numărul nostru din 20 decembrie…,18 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 173 37 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75 “La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”38. 38 idem, Fratii Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212 “Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)39”40…”Averea se urcă (creste n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină41. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui42”43…”Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi - veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”44, iar autoapărarea împotriva lor e “disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”45. 39 “Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările – ţinuturile n.n. - pe care le locuieste, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi a celor occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism”., idem, «Românul» a contractat năravul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267 40 idem, Naţiunea perindând acuzările…, Timpul, 3 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 130 41 “Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulţit în România - numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre – numai că nu ale indigenilor. Suma averilor e aşa repărţită, încât prea puţin din ea e în mâini indigene”., idem, Câteodată ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193 42 “În evul nostru mediu străinii de altă lege erau opriţi de-a avea moşii, iar domnii expropriau cu bani din vistierie chiar pe străinii ortodocşi”(idem, Deşi cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 425), “pentru ca nu străinii să fie proprietari în ţară”., idem, Nenorocitele astea de ţări…,Timpul, 22 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 394 43 idem, Deşi cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 425 44 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121 45 idem, «Românul» a contractat nărăvul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267 “Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”46… ”Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”47… Mai mult, “a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română48 scade49 şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”50, “sărăcia şi urmările ei morale - asupra moralului n.n. -, decăderea vieţii de familie”51…”Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinti, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Si, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”52…”Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”53…”Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”54. 46 idem, La propunerea noastră…, Timpul… 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104 47 idem, Camerele actuale de revizuire…, Timpul, 17 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 301 48 “însuşi sâmburul naţionalităţii”, idem, Nu vom discuta cu «Românul» principii… Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163 49 “în proporţii înspăimântatoare”, ibidem 50 idem, Formă şi fond, 11 decembrie 1888, în Opere, vol. XIII, pag. 331 51 idem, Nu vom discuta cu «Românul» principii… Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163 52 idem, Urmând discuţiunea…, Timpul, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XIII, pag. 269 53 idem, Ni se pare că vorbim…, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172 54 idem, Nu încurajăm fanteziile politice…, 26 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 382 “Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi stiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”55… Astfel, “trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”56, “că fiecărui drept îi corespunde o datorie”57 şi că ”secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”58…”Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”59. 55 idem, Dacă polemica noastră…, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451 56 idem, Dacă vorbim de adunătura…, 26 mai 1883, în Opere, vol. XIII, pag. 304 57 idem, Ziarul «Presa» în revista sa…, 20 martie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 86 58 idem, Ni se pare că vorbim…, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172 59 idem, Cu cât trec una după alta zilele…, 23 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 276 “Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”60, căci “demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”61 …”Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”62…”De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin despotism63”64…”În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat ( e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat65 ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani66, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”67… “Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”68. 60 idem, Pseudo-Românul ne cere…, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119 61 idem, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 169 62 idem, Manuscrisul Deci, traducând această comparaţie…, în Opere, vol. XI, pag. 463 63 “Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimile bune şi inteligenţa; precum şi demagogia are acelasi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului”., idem, Discuţia iscată…, 14 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 32 64 idem, A discuta cu ignoranţa…, 26 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 150 65 spre exemplu împiedicându-l, permanent, pe acesta din urmă, prin obstrucţiuni legislative, economice, sociale etc., să-şi câştige, din muncă cinstită şi prestată în domeniul competenţei sale cultural-ştiinţifice, un trai zilnic măcar decent; şi supunându-l astfel la tot cortegiul de prejudicii psiho-fizice care decurg din înfometare şi din umilinţă 66 rodul transmiterii şi îmbogăţirii intergeneraţii a zestrei cognitiv-axiologice 67 Mihai Eminescu, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 169, 170 68 idem, Politica de stat şi politica de partid, 14 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 297, 298 “Esti «patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”69…”Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”70…”Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”71, “mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”72. Iar poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”73…”Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi pentru…chiverniseală”74…Căci, “poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”75 69 idem, The Times şi Timpul, iată tema…, 20 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 178 70 idem, Ni se anunţă din Viena…, 19 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 337 71 idem, «Românul», după ce parafrazează… 28 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 349 72 idem, Manuscrisul Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică., în Opere, vol. IX, pag. 448 73 idem, Cu timpul au început a se recunoaşte…, 11 octombrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 366 74 idem, Manuscrisul Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică., în Opere, vol. IX, pag. 448 75 idem, Fără a avea darul…10 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 203 “Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”76…”Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”77; “atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum zicem noi - sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială - fără importanţă pentru o ţară industrială, dar importantă pentru una agricolă - ne este defavorabilă”78. 76 idem, Ieri s-a citit…, 24 martie 1879, în Opere, vol. X, pag. 210 77 idem, Patologia societăţii noastre, Timpul, 4 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag.15 78 idem, Privind la politica noastră…, 15 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 248 “Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeasi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o formă nouă,vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e (şi n.n.) intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună”79. 79 idem, Nu ne îndoim că distingerea…, 1 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 272, 273 “Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinta că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii80 şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin81. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit (şi a putut n.n.) să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti «patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire morală şi în privire materială”82…”Străini superpusi fără nici un cuvânt (ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor”83, de-“am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie”84… “Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui”85…“Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”86. 80 Spre pildă prin manipularea abilă a simţământului de fraternitate: “Toate capetele unor rase degenerate care s-au îngrămădit în oraşele României, toţi microcefalii şi toate stârpiturile, apar sub formă de reputaţii uzurpate; toată această plebe s-a constituit în stăpâna pământului românesc. Libertate, Egalitate, Fraternitate! Ce e mai frumos (profitabil pentru ea n.n.) în lume decât ca tot ce se scurge în România ca într-o mlaştină să fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi (adică să beneficieze de viglienţa complet adormită, precum şi de toleranţa maximă a celor pe care îi spoliază n.n.)?”, idem, Adevărul doare…, în Opere, vol. XI, pag. 404, 405 81 “Cine va face lista funcţionarilor, mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice si private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa, cu înlesnire, că frânele stăpânirii reale au scăpat din mâna elementului autohton şi istoric, şi-au încăput pe mâini străine”., idem, «Românul» a contractat năravul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267 82 idem, Ziarele franceze…, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 109 83 idem, Adevărul că în decursul…, 9 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 284 84 idem, Adevărul doare…, 4 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 404 85 idem, Adevărul că în decursul…, 9 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 284 86 idem, Urmând discuţiunea…, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 269 “A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”87. 87 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121 “Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiintei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba si naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin”88. 88 idem, Se vorbeşte că în consiliul…, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 252 “Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeasi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”89. 89 idem, Dacă în timpul guvernului conservatorilor…, 31 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 275 “Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român90. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”91. 90 De altfel, “nu toţi cei care au trecut la noi sub numele de fanarioţi sunt într-adevăr fanarioţi. Din contra, foarte numeroase elemente s-au asimilat cu totul, şi doar imigraţiunea cea mai proaspătă, de pe la 1820-1830 încoace, prezintă iconvenientele neasimilării ori a neputinţei de a se asimila”. idem, Nu ne îndoim că distingerea…, 1 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 273 91 idem, Teoria noastră…, Timpul, 17, 18 august 1881, in Opere, vol. XII, pag. 296 “Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşitele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de nationalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare92, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate”93. 92 deşi, “totul - mixul pârghiior de spoliere n.n. - trebuie smuls din mâna acelor oameni care au o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi sunt lipsiţi de patriotism, trebuie dacizat, naţia românească n-are de gând să instituie, pentru reglarea acestui soi de stăpânitori, Ordinul Sfintei Cânepe”, idem, «Românul» a contractat năravul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267 93 idem, De când cu începerea…, 19 septembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 319 “Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitati venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”94. 94 idem, Observăm că unirea…, 9 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 238 “Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeasi sistemă şi sunt neaparăte una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”95…“A administra înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii”96. 95 idem, La noi ca la nimenea…, 12 decembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 111 96 idem, Ilustraţii administrative, 18 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 26 “Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun simţ”97…”Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte (drept n.n.) când face legi, judecă cu precauţiune (nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget”98. 97 idem, Ieri s-a citit…, 24 martie 1879, in Opere, vol. X, pag. 211 98 idem, Nu suntem dispuşi a reveni…, în Opere, vol. X, pag. 129 “Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care, adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”99… “Legile ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol”100. “Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”101. 99 idem, Ceea ce dă guvernului…, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87 100 ibidem 101 idem, De ceea ce ne temem.., 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259 “Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”102…”Prin legi practice trebuie să (li n.n.) se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”103. 102 idem, După cum se poate prevedea…, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323 103 ibidem “Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (combate n.n.) neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor”104, căci “e clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”105; precum şi că ”sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”106. 104 idem, «Românul» după ce parafrazează…, 27 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 256 105 idem, E clar că un stat…, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400 106 idem, Două monografii…, 5 septembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 325 Iar întrucât, “nicicând, un sistem de guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu, al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe dezvoltarea normală şi gradată”107: “dorim să avem un guvern serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi compuse”108…”Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter”109, “căci putrejunea moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”110. 107 idem, Ar fi bine dacă în polemică…, 16 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 333 108 idem, În zadar ar încerca cineva…, 30 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 183 109 idem, Şi iarăşi bat la poartă…, 12 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 135 110 idem, «Românul» în numărul său…, 21 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193; “Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice (cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării si să fie adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel, aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate nici tăgădui, nici înlătura”111… “Pentru a conduce un popor şi economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi scopurile urmărite de clasa cultă (conducătoare în stat n.n.) a unui (oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse pentru realizarea lor”112. 111 idem, Studii asupra situaţiei…17 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 17 112 idem, Bătrânii noştri erau practici…, 4 iulie 1876, in Opere, vol. IX, pag. 146 “Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen lung n.n.)”113. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni, “ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineste insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară, fără amestecul elementului de fermentaţie străin”114. 113 idem, Cum cad ministeriile…, 22 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 377 114 idem, Nu încurajăm fanteziile politice…, 26 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 382 Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, “avem opinia că, la prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională, finanţe şi statistică, pe lângă cunostinţa legilor ţării. Dar un subprefect care nu ştie importanta unei date statistice: nu ştie să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios”115. 115 idem, Bugetul pe anul curent…, 5 ianuarie 1877, în Opere, vol. IX, pag. 297 “La comună şi la judet n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri116, unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în tară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepti sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna «patrioţilor», cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese, trebui să importe (intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi onestitate administrativă”117. 116 “Statul e atât de omnipotent în România, încât totul atârnă de centru, până şi numirea unui primar de comună rurală. Spună-ni-se dacă în timpul vechi se mai întâmpla ca un consiliu comunal să fie în bătaia decretelor ministeriale de dizolvare şi de numire?”, idem, În numărul de ieri am arătat…, 26 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 268 117 idem, În prima săptămână…, 21 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 21 “Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patriotico-reversibile (simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”118. Şi, întrucât, “demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac , adesea, impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice”119: iată rolul unei clase de mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că “fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meştesug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se hrăneşte”120. 118 idem, Alegerile consiliilor judeţene, 7 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 163 119 idem, Era un obicei înainte…, 10 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 169 120 idem, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 168 Iar politicienii, la rândul lor, să “capete convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”121. Această conştientizare este imperios necesară, întrucât, “prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”122, mai ales în condiţiile în care, “toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale, demagogia”123, iar “politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”124 …”Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât averea”125. “O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii «liberi, independenţi şi înfrăţiţi» ai republicei universale, care sunt reprezentaţi (inclusiv prin n.n.) prin liberalism, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă, turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinte jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste126 însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii e-mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în barbarie”127. “În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politică”128. “Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”129. 121 idem, La propunerea noastră…, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104 122 idem, Voim să ne spunem părerea…, 16 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 373 123 idem, Puţine zile încă…, 4 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 230 124 idem, S-o lovi…, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 236 125 idem, În discutarea proiectului de maiorat…, 20 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 37 126 cu exceptia celui care afirmă imperativ necesitatea înlăturării depline, de pretutindeni şi pentru totdeauna, a oricărui fel de exploatare interumană – şi, nota bene, excepţia este întemeiat a fi operată numai în ipoteza în care exponenţii principiilor în discuţie ar consimti ca, la nivel acţional, pentru transpunerea în practică a respectivei afirmaţii, să promoveze egalitatea, întelesă numai sub unghiul de vedere al oportunităţilor bazate pe merit real, pe muncă onestă 127 Mihai Eminescu, Din Petersburg ne soseşte ştirea…, 6 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 91 128 idem, Ambasadele turceşti…, 1 mai 1877, în Opere, vol. IX, pag. 372 129 idem, La propunerea noastră…, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104, 105 “Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei statului”130… Prin urmare: atenţie! “Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”131. 130 idem, S-o lovi, 5 decembrie 1882, in Opere, vol. XIII, pag. 236, 237 131 idem, Parturiunt montes…, 13 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 54 * Bătrânul Phoenix arde în văpaie Dar din cenuşă reînvie iară El moare azi, în forma-i, dar ideea Chiar şi de vrea nu poate să mai moară. Bătrânul Phoenix arde în văpaie Şi din cenuşa proprie renaşte Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaşte, Îi trebui lina vântului bătaie. Aş vrea să fiu ca pasărea aceea, Ca Phoenix care arde blând în pară Pierind în vânt ca glasul care zboară, Ca un suspin, ca unda, ca scânteia. Mihai Eminescu * „Ca urmare a aşezării geografice(;), a resurselor naturale, şi, mai ales(;), a celei mai mici densităţi (populaţionale n.n.) din Europa, România n-a fost niciodată stat absolut independent(;). Indiferent care a fost; puterea tutelară s-a comportat la fel: agreând şi colaborând cu un anumit tip de Român şi ţinând la distanţă sau ordonând represiune pe alt tip de Român. Tipul de Român repudiat de toate puterile tutelare este naţionalistul cu convingeri imposibil de corupt şi patriotul refractar la operaţii transacţionale. Aceste însuşiri de intelect şi de caracter sunt considerate a fi periculoase şi deci o vinovăţie cu care nu se colaborează şi care se pedepseste dacă iese din anonimat. Exact invers, tipul de Român agreat de toate puterile străine care au tutelat şi care au controlat România: fără convingeri politice, căldicel în comportament şi adaptabil în colaborări, cameleon în politică, tranzacţionist în afaceri(;), oportunist în relaţii şi, întotdeauna, de partea Puterii şi cu utilitate pentru Putere”.* Şerban Milcoveanu *Şerban Milcoveanu, Puterile tutelare şi exigenţele lor în România, fragment din lucrarea: Gheorghe Vornica şi Şerban Milcoveanu; Andrei Justin Hossu si Tatiana Perţ, Biopolitica eminesciană, Editura Crater, Bucureşti, 2001, pag. 221 * Arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului, prin înşelătorie, fără luptă, astfel: 1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului; 2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase. Distrugeţi-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni; 3. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte; 4. Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor; 5. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă; 6. Induceţi în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare şi neglijenţă, apoi avansaţi cu repeziciune; 7. Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului; 8. Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale; 9. Daţi inamicului fete şi băieti tineri pentru a-i lua minţile, dar şi jad şi mătase pentru a-i zgândări ambiţiile; 10. Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii; 11. Infiltraţi-vă peste tot spionii. Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice; 12. Făceti-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva. Apoi, LOVIŢI. Scopul vostru trebuie să fie preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ. În acest fel trupele vă vor rămâne odihnite, iar victoria va fi totală. Sun Tzu general chinez, părinte al ştiintei militare sec. IV î. Hr. ----------------- * * ------------------
Pe 15 ianuarie se sărbătoreşte şi acum cu aceleaşi declaraţii pompoase ziua de naştere a "Marelui Poet Naţional", ajuns atât de faimos încât prea puţini îi mai cunosc astăzi opera. Incontestabil Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depăşit cu mult gândirea epocii în care a trăit. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei “periculos“ pentru ignoranţi şi mincinoşi pentru că deţinea mijloacele de a-şi propaga ideile şi a transmite mesajul de trezire naţională.
Se ştie deja că a declara pe cineva nebun înseamnă a-l izola din punct de vedere social şi a-i afecta credibilitatea. Cu atât mai mult în trecut, dar şi în prezent, această tară a nebuniei, era aruncată asupra celor ce se dovedeau a fi persoane incomode. Deşi Eminescu a fost în mod repetat internat în spitale de psihiatrie, cele scrise de el în perioada 1883-1889 dovedesc că autorul textelor respective era o persoană coerentă, logică ce poate fi acuzată cel mult de opoziţie faţă de viziunea majoritară a acelei epoci şi de demascarea unor realităţi spinoase ale vremii. În acel moment Eminescu era practic una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea naţională şi desprinderea Transilvaniei din influenţa Imperiului Austro-Ungar. S-a mers până într-acolo încât multe din manuscrisele sale din acea perioadă au dispărut fără urmă într-o încercare nefericită de a demonstra că Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil să creeze. Există însă multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent şi foarte prolific. Aceasta este deci rolul pe care l-au avut biografii. Pentru că realitatea de persoană creativă, cum a fost el de fapt în acea perioadă, nu corespundea deloc cu imaginea pe care au vrut să o transmită mai departe, l-au fabricat pe poetul Eminescu plăpând, lipsit de voinţă, rătăcit, pierdut în lumea lui!
Textul interogatoriului luat lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte ca el să moară este de fapt un fals ! Acest interogatoriu a avut ca scop punerea sub interdicţie a lui Eminescu, deci s-a pornit din start de la ideea că el era bolnav psihic. Cel care face acest interogatoriu este judecătorul cunoscut şi ca Metru Ghiţă (Metru, de la maître, fr. semnifică maestru, apelativ al magistraţilor, dar şi grad francmasonic. Amestecul masoneriei în această chestiune este demonstrat de parolele şi coincidenţele numerice ce indică pecetea masonică pusă pe acest text). După cum s-a demonstrat, acest text a fost prelucrat ulterior şi ceea ce este mai interesant este că alte acte cum ar fi diagnosticele medicilor lipsesc din dosarul declarării oficiale a nebuniei lui Eminescu, ca pentru a lăsa posterităţii doar mesajul autorilor reali ai închiderii şi în final omorârii "poetului" (s-a zvonit că Eminescu ar fi fost bolnav şi de sifilis şi de acea a fost "tratat" cu mercur).
"Petre sau Petrea Poenaru, conţine în numele său "pietrei", numele obiectului care a lovit fruntea poetului, şi iarăşi pare logică asocierea. Mai puţin logică pare prezenţa fizică a acestui personaj în stabilimentul din strada Plantelor: ştim despre el că era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoştea pe poet. Poetul pretinde că-i cunoaşte şi scopul loviturii" (conform Nicolae Georgescu).
TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU
RăspundețiȘtergere(Textul integral al anexei omonime din lucrarea: Radu Mihai Crişan, SPRE EMINESCU. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 287-312) ISBN 973-731-124-8
CopyFREE
Preluare de pe http://www.esnips.com/web/RaduMihaiCrisan
Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,
“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”1.
1 Mihai Eminescu, Se vorbeşte că în Consiliul, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 253
“Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramures, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut2, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul n.n.) 1200 şi până la (anul n.n.) 1700”3.
2 de “om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău – fără făţărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoaşă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte în fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a bizantinismului şi a espedientelor…Toate figurile acelea făţarnice şi rele, viclene, fără inteligenţă, toate acelea câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noţiunii român. Poate, aşadar, că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staţionare, pentru ca, prin încrucişare, să mai poţi scoate ceva bun din ele”., idem, Adeseori, o lege oarecare…, Timpul, 15 martie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucureşti, 1984, pag. 77
3 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 121
Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini4”5.
4 “Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare. Înainte sau imediat după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Si aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la care ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în constiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni, n-a găsit de cuviinţă să-l modifice. În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că, şi în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpata o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că, în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusă de Martin si Comenţiol e compusă din oameni care vorbesc româneşte. Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Motivul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este lingvistic. Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, excepţie făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria. E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deşi a avut epoci de bogăţie şi de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei. În sfârşit Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor noştri de azi”., idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122. Mai mult, Miron Costin, în suta a şaptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familială. El descrie curăţenia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi Ţării Româneşti, constată identitatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp, cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte, prin cărţi, o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi într-o parte a Ardealului, întrucât la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba există, ca element de unitate, literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendinţa de-a se răspândi la toţi românii”., idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 168
5 idem, «Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 266
“Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însusi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”6.
6 idem, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93, 92;
“Peste noapte şi prin surprindere”7, ”am admis legiuiri străine”8, “legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau Galiţia?”9…“Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”10.
7 idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168
8 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 20
9 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259
10 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, in Opere, vol. X, pag. 20
E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om si om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei românesti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi mesteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi si miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”11.
11 idem, Ieri domnul deputat Giani…, Timpul, 22 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 193
“Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege”12 si nu-l va înţelege niciodată. “Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”13. “Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase14. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”15.
12 idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie… Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168
13 idem, Dar dulci, nobili şi politicoşi…, Timpul, 23 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 123
14 “Fiecare constituţie, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adecvat cu însemnătatea lor. La noi, legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de-a ajunge la funcţiile cele mai înalte ale statului”., Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173
15 idem, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 237 ”Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse16”17.
16 În ele, “toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii - parlamentarii n.n. -, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judet. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot»”., Abstracţie făcând…, Timpul, 20-21 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 14
17 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, În Opere, vol. X, pag. 259
Astfel, teoria de om si om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”18.
18 idem, Între multele neplăceri ale vieţii…, Timpul, 22 martie 1879, in Opere, vol. X, pag. 209
Urmare aplicării ei vom ”avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparentă egal, în realitate inegal. Si, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”19.
19 idem, Trei zile de-a rândul, Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191, 192
Urmare ei, “capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”20…”Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”21…”Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”22… ”Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”23…”Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român24”25.
20 idem, Alaltăieri, luni dimineaţa…, Timpul, 5 aprilie 1879, in Opere, vol. X, pag. 214
21 idem, Domnul Simeon Mihăilescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, În Opere, vol. X, pag. 223
22 idem, «Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229
23 idem, Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291
24 “Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiaţilor statului, cu toate că cine nu stie că, integritatea, capacitatea, experienţa, şi probitatea factorilor însărcinaţi de-a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale ale mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia - dintre cetăţeni n.n. -, şi, prin urmare, a bunului trai şi liniştei publice? Dar, sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste orice alte consideraţii. Pentru a dobândi glasurile deputăţiilor trebuie exigenţele – pretenţiile n.n. - lor satisfăcute, se încredinţează funcţiunile delicate de prefecţi şi subprefecţi creaturilor deputaţilor - protejaţilor parlamentarilor n.n. -, care, sub numele - protecţia n.n. - lor administrează districtele după plac şi dispun, fără nici o responsabilitate, de interesele, de averea şi de onoarea cetăţenilor. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti; astfel muncitorii de pământ - sintagma, de fapt, îi desemnează pe toţi truditorii n.n. - sunt supuşi la vexaţiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze care - le n.n. – aduc mizeria. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”.,idem, Într-un lung articol…, Timpul, 27 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 43 ; Spre exemplu: “Un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă - este dată în vileag n.n. -. Acest om este menţinut în functie; dirijază - el n.n. - însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aici el însuşi denunţă că există această scabroasă afacere, dar maturul corp trece la ordinea zilei, lăsând să recază colţul vălului ce se ridicase”., idem, Am discutat cu nepărtinire…, Timpul, 10 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 439
25 idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 234
Şi, întrucât, “se-înţelege - de la sine n.n. - că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”26, suntem datori să spunem că, ”partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale”27 – care, ”păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandantilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”28… În cadrul lor, ”organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte29 e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”30. Singura deosebire între ele “este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât - pe n.n. - o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii”31.
26 idem, Între variile acuzări, Timpul, 23 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 43
27 idem, Manuscrisul În genere toată societatea…, în Opere, vol. IX, pag. 465
28 idem, N-ar fi greu de polemizat…, Timpul, 23 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 38
29 “ţinute la un loc prin complicitate de interese”, idem, «Românul» promiţându-ne programul nou…Timpul, 10 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 51
30 idem, Toţi ştiu…, Timpul, 27 aprilie, 1879, în Opere, vol. X, pag. 227
31 idem, Manuscrisul Înainte de câteva zile…, în Opere, vol. IX, pag. 481
“Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără stiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, si care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”32. “Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”33…”Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeste înainte în toate şi care tratează c-o egală suficientă toate ramurile administraţiei publice”34. Şi-aceasta, în timp ce “patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”35, iar “miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile36”37.
32 idem, Am văzut cu înlesnire…, Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 31, 30
33 idem, Faceţi interesele, Timpul, 17 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 390
34 idem, E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400
35 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75
36 “Administraţia, în mare şi în mic, nu e decât o unealtă pentru falsificarea alegerilor”., idem, De pe când se discută…, Timpul, 10 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 242; “Se înţelege - de la sine n.n. - că fiecare alegător îşi are interesele sale materiale. Fiecare din aceste interese atârnă de un fir al maşinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al acesteia îl izbeşte în acel interes şi-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, îşi poate vedea în linişte de treabă”., idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75; “Abia o avere foarte întemeiată, care să nu poată atârna în nici un chip de iubirea sau ura administratiei, îl poate face pe om capabil, în România, de-a se opune făţis guvernului. Dar, acei care, într-un chip ori într-altul, caută să muncească pentru a se ţine deasupra apei nu-şi vor creea, de bună voie, piedici zilnice intereselor lor, piedici personificate în subprefecţi vicioşi, maiori cocoşaţi de gardă civică, şi alţi monştri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut, ci totul de câştigat”., ibidem, pag. 75, 76 ; Mai mult, “statul dispune de atâtea funcţii şi favoruri, pe câţi oameni sunt în ţară care ştiu a scrie şi citi”, idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; “Cu bugetul în mână, mai ales atunci când este augmentabil la infinit, ţii majoritatea în mână şi sistemul constituţional, sistemul controlului, se reduce la o iluzie copilărească”, idem, Am văzut cu înlesnire…, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 28; “Această stare de lucruri e prefăcută în sistem de organizare, de guvernământ. Pe de-o parte libertate, mare libertate, pentru ca cei nemulţumiţi să poată răsturna cu uşurinţă orice guvern, pe de alta centralizare, extremă centralizare, care să facă a atârna miile şi iarăşi miile de izvoraşe ale bugetelor şi averii publice de victoria, pretinsă politică, din centru”., idem, Dacă polemica noastră…, Timpul, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451; Aşa se face că “administraţia nu consistă în muncă, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupeţire de voturi”., idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; Cine oferă o leafă bună şi un tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume”., idem, Locke, filosoful englez…, Timpul, 6 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 132; Şi, deşi “naţia, care nu numeşte nici funcţionari, nici miniştri, şi care nu-i în stare a-i controla şi a-i trage la răspundere direct, îşi alege mandatarii pe care-i însărcinează cu această afacere importantă, sub presupunerea, bona fide, cumcă aceşti mandatari formează într-adevăr un corp deosebit - distinct n.n. – de puterea executivă, aceştia se dovedesc a fi o companie de controlori cumpăraţi de către cei controlabili şi înţelegându-se cu ei pe sub mână pentru a face treburi împreună; iar inconvenientul cel mare este că Adunările nu pot fi făcute răspunzătoare de voturile şi de actele lor, şi că naţia, singurul lor judecător, nu e-n stare direct a face altceva decât a alege alţi oameni, atunci când actele şi voturile rele sunt consumate de mult”., idem, Tot în numărul nostru din 20 decembrie…,18 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 173
37 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75
“La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”38.
38 idem, Fratii Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212
“Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)39”40…”Averea se urcă (creste n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină41. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui42”43…”Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi - veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”44, iar autoapărarea împotriva lor e “disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”45.
39 “Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările – ţinuturile n.n. - pe care le locuieste, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi a celor occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism”., idem, «Românul» a contractat năravul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
40 idem, Naţiunea perindând acuzările…, Timpul, 3 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 130
41 “Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulţit în România - numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre – numai că nu ale indigenilor. Suma averilor e aşa repărţită, încât prea puţin din ea e în mâini indigene”., idem, Câteodată ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193
42 “În evul nostru mediu străinii de altă lege erau opriţi de-a avea moşii, iar domnii expropriau cu bani din vistierie chiar pe străinii ortodocşi”(idem, Deşi cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 425), “pentru ca nu străinii să fie proprietari în ţară”., idem, Nenorocitele astea de ţări…,Timpul, 22 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 394
43 idem, Deşi cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 425
44 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121
45 idem, «Românul» a contractat nărăvul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
“Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”46… ”Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”47… Mai mult, “a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română48 scade49 şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”50, “sărăcia şi urmările ei morale - asupra moralului n.n. -, decăderea vieţii de familie”51…”Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinti, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Si, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”52…”Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”53…”Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”54.
46 idem, La propunerea noastră…, Timpul… 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104
47 idem, Camerele actuale de revizuire…, Timpul, 17 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 301
48 “însuşi sâmburul naţionalităţii”, idem, Nu vom discuta cu «Românul» principii… Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163
49 “în proporţii înspăimântatoare”, ibidem
50 idem, Formă şi fond, 11 decembrie 1888, în Opere, vol. XIII, pag. 331
51 idem, Nu vom discuta cu «Românul» principii… Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163
52 idem, Urmând discuţiunea…, Timpul, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XIII, pag. 269
53 idem, Ni se pare că vorbim…, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172
54 idem, Nu încurajăm fanteziile politice…, 26 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 382
“Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi stiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”55… Astfel, “trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”56, “că fiecărui drept îi corespunde o datorie”57 şi că ”secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”58…”Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”59.
55 idem, Dacă polemica noastră…, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451
56 idem, Dacă vorbim de adunătura…, 26 mai 1883, în Opere, vol. XIII, pag. 304
57 idem, Ziarul «Presa» în revista sa…, 20 martie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 86
58 idem, Ni se pare că vorbim…, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172
59 idem, Cu cât trec una după alta zilele…, 23 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 276
“Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”60, căci “demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”61 …”Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”62…”De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin despotism63”64…”În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat ( e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat65 ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani66, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”67… “Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”68.
60 idem, Pseudo-Românul ne cere…, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119
61 idem, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 169
62 idem, Manuscrisul Deci, traducând această comparaţie…, în Opere, vol. XI, pag. 463
63 “Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimile bune şi inteligenţa; precum şi demagogia are acelasi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului”., idem, Discuţia iscată…, 14 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 32
64 idem, A discuta cu ignoranţa…, 26 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 150
65 spre exemplu împiedicându-l, permanent, pe acesta din urmă, prin obstrucţiuni legislative, economice, sociale etc., să-şi câştige, din muncă cinstită şi prestată în domeniul competenţei sale cultural-ştiinţifice, un trai zilnic măcar decent; şi supunându-l astfel la tot cortegiul de prejudicii psiho-fizice care decurg din înfometare şi din umilinţă
66 rodul transmiterii şi îmbogăţirii intergeneraţii a zestrei cognitiv-axiologice
67 Mihai Eminescu, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 169, 170
68 idem, Politica de stat şi politica de partid, 14 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 297, 298
“Esti «patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”69…”Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”70…”Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”71, “mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”72. Iar poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”73…”Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi pentru…chiverniseală”74…Căci, “poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”75
69 idem, The Times şi Timpul, iată tema…, 20 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 178
70 idem, Ni se anunţă din Viena…, 19 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 337
71 idem, «Românul», după ce parafrazează… 28 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 349
72 idem, Manuscrisul Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică., în Opere, vol. IX, pag. 448
73 idem, Cu timpul au început a se recunoaşte…, 11 octombrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 366
74 idem, Manuscrisul Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică., în Opere, vol. IX, pag. 448
75 idem, Fără a avea darul…10 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 203
“Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”76…”Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”77; “atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum zicem noi - sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială - fără importanţă pentru o ţară industrială, dar importantă pentru una agricolă - ne este defavorabilă”78.
76 idem, Ieri s-a citit…, 24 martie 1879, în Opere, vol. X, pag. 210
77 idem, Patologia societăţii noastre, Timpul, 4 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag.15
78 idem, Privind la politica noastră…, 15 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 248
“Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeasi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o formă nouă,vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e (şi n.n.) intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună”79.
79 idem, Nu ne îndoim că distingerea…, 1 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 272, 273
“Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinta că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii80 şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin81. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit (şi a putut n.n.) să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti «patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire morală şi în privire materială”82…”Străini superpusi fără nici un cuvânt (ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor”83, de-“am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie”84… “Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui”85…“Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”86.
80 Spre pildă prin manipularea abilă a simţământului de fraternitate: “Toate capetele unor rase degenerate care s-au îngrămădit în oraşele României, toţi microcefalii şi toate stârpiturile, apar sub formă de reputaţii uzurpate; toată această plebe s-a constituit în stăpâna pământului românesc. Libertate, Egalitate, Fraternitate! Ce e mai frumos (profitabil pentru ea n.n.) în lume decât ca tot ce se scurge în România ca într-o mlaştină să fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi (adică să beneficieze de viglienţa complet adormită, precum şi de toleranţa maximă a celor pe care îi spoliază n.n.)?”, idem, Adevărul doare…, în Opere, vol. XI, pag. 404, 405
81 “Cine va face lista funcţionarilor, mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice si private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa, cu înlesnire, că frânele stăpânirii reale au scăpat din mâna elementului autohton şi istoric, şi-au încăput pe mâini străine”., idem, «Românul» a contractat năravul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
82 idem, Ziarele franceze…, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 109
83 idem, Adevărul că în decursul…, 9 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 284
84 idem, Adevărul doare…, 4 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 404
85 idem, Adevărul că în decursul…, 9 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 284
86 idem, Urmând discuţiunea…, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 269
“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”87.
87 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121
“Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiintei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba si naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin”88.
88 idem, Se vorbeşte că în consiliul…, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 252
“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeasi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”89.
89 idem, Dacă în timpul guvernului conservatorilor…, 31 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 275
“Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român90. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”91.
90 De altfel, “nu toţi cei care au trecut la noi sub numele de fanarioţi sunt într-adevăr fanarioţi. Din contra, foarte numeroase elemente s-au asimilat cu totul, şi doar imigraţiunea cea mai proaspătă, de pe la 1820-1830 încoace, prezintă iconvenientele neasimilării ori a neputinţei de a se asimila”. idem, Nu ne îndoim că distingerea…, 1 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 273
91 idem, Teoria noastră…, Timpul, 17, 18 august 1881, in Opere, vol. XII, pag. 296
“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşitele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de nationalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare92, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate”93.
92 deşi, “totul - mixul pârghiior de spoliere n.n. - trebuie smuls din mâna acelor oameni care au o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi sunt lipsiţi de patriotism, trebuie dacizat, naţia românească n-are de gând să instituie, pentru reglarea acestui soi de stăpânitori, Ordinul Sfintei Cânepe”, idem, «Românul» a contractat năravul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
93 idem, De când cu începerea…, 19 septembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 319
“Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitati venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”94.
94 idem, Observăm că unirea…, 9 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 238
“Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeasi sistemă şi sunt neaparăte una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”95…“A administra înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii”96.
95 idem, La noi ca la nimenea…, 12 decembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 111
96 idem, Ilustraţii administrative, 18 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 26
“Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun simţ”97…”Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte (drept n.n.) când face legi, judecă cu precauţiune (nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget”98.
97 idem, Ieri s-a citit…, 24 martie 1879, in Opere, vol. X, pag. 211
98 idem, Nu suntem dispuşi a reveni…, în Opere, vol. X, pag. 129
“Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care, adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”99… “Legile ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol”100. “Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”101.
99 idem, Ceea ce dă guvernului…, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87
100 ibidem
101 idem, De ceea ce ne temem.., 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259
“Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”102…”Prin legi practice trebuie să (li n.n.) se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”103.
102 idem, După cum se poate prevedea…, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323
103 ibidem
“Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (combate n.n.) neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor”104, căci “e clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”105; precum şi că ”sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”106.
104 idem, «Românul» după ce parafrazează…, 27 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 256
105 idem, E clar că un stat…, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400
106 idem, Două monografii…, 5 septembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 325
Iar întrucât, “nicicând, un sistem de guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu, al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe dezvoltarea normală şi gradată”107: “dorim să avem un guvern serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi compuse”108…”Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter”109, “căci putrejunea moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”110.
107 idem, Ar fi bine dacă în polemică…, 16 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 333
108 idem, În zadar ar încerca cineva…, 30 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 183
109 idem, Şi iarăşi bat la poartă…, 12 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 135
110 idem, «Românul» în numărul său…, 21 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193;
“Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice (cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării si să fie adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel, aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate nici tăgădui, nici înlătura”111… “Pentru a conduce un popor şi economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi scopurile urmărite de clasa cultă (conducătoare în stat n.n.) a unui (oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse pentru realizarea lor”112.
111 idem, Studii asupra situaţiei…17 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 17
112 idem, Bătrânii noştri erau practici…, 4 iulie 1876, in Opere, vol. IX, pag. 146
“Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen lung n.n.)”113. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni, “ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineste insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară, fără amestecul elementului de fermentaţie străin”114.
113 idem, Cum cad ministeriile…, 22 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 377
114 idem, Nu încurajăm fanteziile politice…, 26 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 382
Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, “avem opinia că, la prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională, finanţe şi statistică, pe lângă cunostinţa legilor ţării. Dar un subprefect care nu ştie importanta unei date statistice: nu ştie să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios”115.
115 idem, Bugetul pe anul curent…, 5 ianuarie 1877, în Opere, vol. IX, pag. 297
“La comună şi la judet n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri116, unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în tară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepti sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna «patrioţilor», cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese, trebui să importe (intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi onestitate administrativă”117.
116 “Statul e atât de omnipotent în România, încât totul atârnă de centru, până şi numirea unui primar de comună rurală. Spună-ni-se dacă în timpul vechi se mai întâmpla ca un consiliu comunal să fie în bătaia decretelor ministeriale de dizolvare şi de numire?”, idem, În numărul de ieri am arătat…, 26 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 268
117 idem, În prima săptămână…, 21 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 21
“Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patriotico-reversibile (simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”118. Şi, întrucât, “demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac , adesea, impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice”119: iată rolul unei clase de mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că “fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meştesug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se hrăneşte”120.
118 idem, Alegerile consiliilor judeţene, 7 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 163
119 idem, Era un obicei înainte…, 10 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 169
120 idem, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 168
Iar politicienii, la rândul lor, să “capete convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”121. Această conştientizare este imperios necesară, întrucât, “prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”122, mai ales în condiţiile în care, “toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale, demagogia”123, iar “politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”124 …”Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât averea”125. “O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii «liberi, independenţi şi înfrăţiţi» ai republicei universale, care sunt reprezentaţi (inclusiv prin n.n.) prin liberalism, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă, turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinte jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste126 însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii e-mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în barbarie”127. “În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politică”128. “Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”129.
121 idem, La propunerea noastră…, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104
122 idem, Voim să ne spunem părerea…, 16 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 373
123 idem, Puţine zile încă…, 4 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 230
124 idem, S-o lovi…, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 236
125 idem, În discutarea proiectului de maiorat…, 20 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 37
126 cu exceptia celui care afirmă imperativ necesitatea înlăturării depline, de pretutindeni şi pentru totdeauna, a oricărui fel de exploatare interumană – şi, nota bene, excepţia este întemeiat a fi operată numai în ipoteza în care exponenţii principiilor în discuţie ar consimti ca, la nivel acţional, pentru transpunerea în practică a respectivei afirmaţii, să promoveze egalitatea, întelesă numai sub unghiul de vedere al oportunităţilor bazate pe merit real, pe muncă onestă
127 Mihai Eminescu, Din Petersburg ne soseşte ştirea…, 6 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 91
128 idem, Ambasadele turceşti…, 1 mai 1877, în Opere, vol. IX, pag. 372
129 idem, La propunerea noastră…, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104, 105
“Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei statului”130… Prin urmare: atenţie! “Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”131.
130 idem, S-o lovi, 5 decembrie 1882, in Opere, vol. XIII, pag. 236, 237
131 idem, Parturiunt montes…, 13 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 54
*
Bătrânul Phoenix arde în văpaie
Dar din cenuşă reînvie iară
El moare azi, în forma-i, dar ideea
Chiar şi de vrea nu poate să mai moară.
Bătrânul Phoenix arde în văpaie
Şi din cenuşa proprie renaşte
Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaşte,
Îi trebui lina vântului bătaie.
Aş vrea să fiu ca pasărea aceea,
Ca Phoenix care arde blând în pară
Pierind în vânt ca glasul care zboară,
Ca un suspin, ca unda, ca scânteia.
Mihai Eminescu
*
„Ca urmare a aşezării geografice(;), a resurselor naturale, şi, mai ales(;), a celei mai mici densităţi (populaţionale n.n.) din Europa, România n-a fost niciodată stat absolut independent(;). Indiferent care a fost; puterea tutelară s-a comportat la fel: agreând şi colaborând cu un anumit tip de Român şi ţinând la distanţă sau ordonând represiune pe alt tip de Român.
Tipul de Român repudiat de toate puterile tutelare este naţionalistul cu convingeri imposibil de corupt şi patriotul refractar la operaţii transacţionale. Aceste însuşiri de intelect şi de caracter sunt considerate a fi periculoase şi deci o vinovăţie cu care nu se colaborează şi care se pedepseste dacă iese din anonimat.
Exact invers, tipul de Român agreat de toate puterile străine care au tutelat şi care au controlat România: fără convingeri politice, căldicel în comportament şi adaptabil în colaborări, cameleon în politică, tranzacţionist în afaceri(;), oportunist în relaţii şi, întotdeauna, de partea Puterii şi cu utilitate pentru Putere”.*
Şerban Milcoveanu
*Şerban Milcoveanu, Puterile tutelare şi exigenţele lor în România, fragment din lucrarea: Gheorghe Vornica şi Şerban Milcoveanu; Andrei Justin Hossu si Tatiana Perţ, Biopolitica eminesciană, Editura Crater, Bucureşti, 2001, pag. 221
*
Arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului, prin înşelătorie, fără luptă, astfel:
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului;
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase. Distrugeţi-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni;
3. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte;
4. Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor;
5. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă;
6. Induceţi în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare şi neglijenţă, apoi avansaţi cu repeziciune;
7. Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului;
8. Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale;
9. Daţi inamicului fete şi băieti tineri pentru a-i lua minţile, dar şi jad şi mătase pentru a-i zgândări ambiţiile;
10. Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii;
11. Infiltraţi-vă peste tot spionii. Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice;
12. Făceti-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva. Apoi, LOVIŢI.
Scopul vostru trebuie să fie preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ. În acest fel trupele vă vor rămâne odihnite, iar victoria va fi totală.
Sun Tzu
general chinez, părinte al ştiintei militare
sec. IV î. Hr.
----------------- * * ------------------