MARELE ALBASTRU (Luc Besson, 1988)

Unul dintre scenariştii filmului „Le Grand Bleu” este Jacques Mayol, supranumit „Homo Delphinus”, cel care prin pasiunea sa oceanică faţă de natură, prin dorinţa de autodepăşire, prin interesul pentru stările speciale ale minţii, pentru tehnici de relaxare şi exerciţii de respiraţie, a fost un pionier al scufundărilor libere (free diving), a îmbogăţit imens acest domeniu. El a fost primul care s-a scufundat la adâncimi de peste 100 de metri. Cu siguranţă, aspectele legate de opoziţia celor doua tendinţe ale fiinţei umane, omenescul şi divinul, au constituit subiectul unor profunde reflecţii, izvorul a violente conflicte interioare şi încercarea fundamentală a lui Mayol, încercare pe care nu a reuşit să o depăşească. El a impregnat filmul cu aceste frământări interioare, cu aceste tensiuni proprii dar şi cu atracţia sa către aspectele superioare, rafinate ale vieţii, cu viziuni mistice, extatice.

Filmul „Le Grand Bleu” prezintă biografic existenţele a doi mari scufundători, Jacques Mayol şi Enzo Maiorca, dar nu sub forma unei biografii istorice, reale ci o biografie interioară, a atitudinilor, a stărilor, viziunilor, aspiraţiilor, a tentaţiilor acestora.

Filmul este centrat pe opoziţia dintre componentele omeneşti şi divine din om, pe dificultatea fiinţei de a face ca cele doua aspecte antagoniste, ce sunt însă complementare, să coexiste armonios, pe fondul unei puternice, irezistibile atracţii a misticului, a misteriosului dar şi a dorinţei de integrare a aspectelor umane, comune. Întâlnim mereu în film, extrem de inspirat reliefată, această polaritate, omenesc/divin, prin situaţii, personaje, dialoguri, peisaje.

Cele două personaje principale, prieteni şi totuşi aflaţi în competiţie, Jacques, expresia aspiraţiei către fascinantele stări mistice, transcedentale, şi Enzo, materialist, cu o gândire specific omenească, în alb şi negru, grandoman dar simpatic, orgolios dar bun la suflet, dornic de glorie, competitiv dar corect, întruchipare de fapt a aspectelor lumeşti, reprezintă cea mai directă, evidentă reliefare din film a polarităţii uman/divin.

Jacques, pe fondul unei puternice, irezistibile atracţii a subtilului, a misteriosului, preponderent visător, este prins între tentaţia puternică a trăirilor mistice, a stărilor de supraconştiinţă şi aspectele sociale obişnuite: relaţiile interumane, cuplul erotic, căsătoria, procrearea.

Enzo, pământean, puternic ancorat în concret, excesiv de materialist, are şi el atracţia tainicului, a enigmaticului, pe care o manifestă exterior prin nostimul romantism pe care il degajă, dar această atracţie este slabă, anihilată, acoperită de puternicile lui atracţii omeneşti: mâncarea, sexualitatea, orgoliul. Învins de aspectele grosiere, el conştientizează farmecul misticului în momentul morţii:

„Ai dreptate...E mult mai bine jos. E un loc mai bun.”

Această superbă relaţie de profundă prietenie, magnific construită în film, este plină de sensuri, de înţelesuri, de sugestii.

Pentru Jacques, oceanul sclipeşte în mii de steluţe, nenumărate lumi tainice, paradisiace, delfinii sunt adevăraţi îngeri călăuzitori în împărăţia apelor, scufundările devin nişte vise mirifice, reale plonjări în stări de supraconştiinţă, în misterele divine, impregnate de bucuria regăsirii adevăratelor realităţi. În planul social Jaques este asemenea unui copil, detaşat, dar fără a putea înţelege şi asimila, fără a-şi putea conştientiza nelămuririle, conflictele, doar contemplând, plin de candoare dar naiv, lipsit de maturitate, de profunzime.

Frumoasa relaţie de iubire cu Johana, revelatoare, le aduce fiecăruia o conştientizare a părţilor interioare nedezvoltate, ignorate, a dezechilibrelor produse de aceste lipsuri. Momentele când cei doi fac dragoste sunt momente unice, de fuziune sublimă a senzualităţii, a carnalului, a umanului cu nemărginirea transcendentului, cu divinul. Şi aici, cuplul erotic, ce putea fi o poartă de legătură între lumesc şi divin, între terestru şi supraterestru, eşuează, fiecare dintre cei doi închizându-se, rămânând fixaţi în obsesiile proprii, neasimilând deschiderile profunde, înţelegerile corecte, viziunile celuilalt, nereuşind să integreze şi lumile fiinţei iubite.

Johana, profană, lipsită de o deschidere spirituală, se regăseşte neîmplinită, goală, dezorientată, se fixează şi mai mult în planul pe care îl are armonios dezvoltat, care îi domină fiinţa, planul social, uman. Jacques lipsit aproape complet de înţelegerea părţii umane, a terestrului trăieşte adevărate crize de identitate, momente de acută sfâşiere interioară, de dezorientare şi se refugiază în plonjări tot mai adânci, tot mai profunde în lumile interioare, care ajung chiar să interfereze cu lumea exterioară, fizică. Reîntoarcerile în lumea obişnuită devin din ce în ce mai grele, mai lipsite de sens:

„Cel mai greu lucru este când eşti la fund ... Pentru că trebuie să găseşti un bun motiv ca să urci din nou sus ... şi imi e greu să găsesc unul.”

Dezvoltarea plenară pe cele doua planuri fundamentale uman/divin, împletirea lor, punerea lor în armonie, este o acţiune extrem de delicată, extrem de dificilă. Finalul filmului prezintă metaforic dar cu o mare luciditate şi exactitate, eşecul lui Jacques de a integra, de a găsi o modalitate de conciliere a celor doua aspecte, renunţarea definitivă la orice aspect pământean şi alegerea trăirii plenare doar în lumile interioare, mistice.

Pentru a se evita o înţelegere grosieră, prostească a finalului, americanii au insistat foarte mult pentru o explicitare a acestuia, regizorul Luc Besson fiind aproape obligat să facă un compromis, să dilueze acest final, adăugând astfel pentru publicul american, mai needucat cinematografic, mai grosier, câteva cadre în plus variantei iniţiale, europene, cadre care edulcorează scena ultimă, o restrânge, dar fiind o coborâre necesară, o adaptare utilă pentru scăzutele nivelele intelectuale, artistice, intuitive şi spirituale ale publicului nord-american (iată aici, pentru amuzament, trailerul filmului „The Big Blue”, un exemplu specific american, de modestă, chiar foarte modestă, putere de înţelegere a unui astfel de film).

Marcat în copilărie de contactul minunat, parcă predestinat, cu un delfin, Luc Besson, un îndrăgostit de farmecul apei nemărginite, al oceanului, atinge prin „Le Grand Bleu” cea mai inspirată producţie a sa, reuşind un film spiritual, expresiv, lucid, de un adorabil romantism, ce ne introduce intuitiv în misterioasele stări de supraconştiinţă, de extaz divin.