Despre Iisus din inima mea

de Florica Steva

Aş vrea să nu uităm atît de repede sărbătoarea Paştelui, şi poate de aceea simt nevoia imperioasă de a scrie despre Iisus.

Această cerinţă mi se pare ciudată; ştiu că s-au scris multe tomuri, mii şi mii de cuvinte despre Iisus, dar simt nevoia de a scrie despre Iisus din inima mea.

Mult timp în rugăciunile mele mă adresam numai lui Dumnezeu-Tatăl, Iisus rămînînd într-un plan oarecum secundar. Pînă într-o zi.

Acum cîţiva ani, în Joia din Săptămîna Patimilor, eram foarte prinsă în toate treburile gospodăreşti care pregăteau marea sărbătoare a Paştelui. Şi totuşi, chiar în mijlocul acestor activităţi, am simţit deodată nevoia să las totul deoparte şi să mă raportez la acea "Cina cea de taină", la acel moment tainic care avusese loc cu aproape 2000 de ani în urmă şi care avea pentru mine o semnificaţie mai adîncă decît Vinerea Mare şi Drumul Golgotei.

Simţeam că atunci, în acea zi, Iisus atingea abisul durerii omeneşti, iar că odată cu Vinerea Patimilor începe de fapt drumul său glorios, care culminează cu Învierea.

În acea meditaţie-rugăciune pe care am făcut-o atunci, am ajuns, ca un martor nevăzut, acolo, în camera în care Iisus lua cina cu apostolii Lui.

Şi atunci, pentru prima oară, am simţit cu adevărat Iubirea lui Iisus pentru noi.

Era o iubire imensă, sfîşietoare în intensitatea şi compasiunea ei; oricît L-am adora noi oamenii, sau chiar apostolii care Îl venerează, iubirea noastră omenească nu putea atinge nivelul iubirii lui Iisus pentru noi.

Înţelegeam că noi Îl adorăm cu iubirea omenească, pe cînd Iisus ne iubeşte cu acea Iubire divină desăvîrşită şi nesfîrşită; El ne iubea atît, cu toate că ştia că Îl vom trăda şi Îl vom renega. Durerea pe care o simţeam ca fiind parte din iubirea Lui, era durerea pentru noi. Căci El suferea pentru noi şi totuşi ne iubea, iar iubirea Lui cuprindea totul.

Atunci am înteles că Iisus venise ca să schimbe iubirea. Din iubirea-frică, El a făcut iubirea-blîndeţe, mîngîiere şi iertare totală, iertarea care topeşte în ea orice amintire a răului, a jignirii sau a durerii pricinuite.

Ea nu este iertarea care spune; "Iert, dar nu uit", ci acea minunată iertare care topeşte în ea pînă şi amintirea jignirii; "Iert şi uit în această clipă totul, ca şi cum n-ar fi fost nimic!"

Şi am mai simţit atunci ce înseamnă compasiunea sau mila lui Iisus faţă de noi. Mila lui Iisus!

Ea nu te apasă, nu este grea şi nu te doare. E uşoară ca fulgul, ca spuma apelor, este înmiresmată, astfel că o simţi ca pe un mir parfumat care curge în fiinţa ta, este dulce, te purifică, te sfinţeşte şi te rafinează. Nu este mila plină de aroganţă; este mila cuiva care te înţelege şi care te iubeşte aşa cum eşti, chiar dacă eşti plin de păcate.

Simţeam că a cere şi a primi mila lui Iisus este un act de ardere a ego-ului, un act de comuniune cu Dumnezeu, este a-L simţi pe Dumnezeu coborînd în fiinţa ta.

Astfel a început să pătrundă în fiinţa mea un torent puternic al iubirii divine, pînă cînd L-am simţit pe Iisus viu în inima mea, iar prin Iisus, din inima mea a început să se reverse în univers iubirea, îmbrăcînd întreg universul într-o lumină şi iubire nesfîrşită, care cuprindea totul.

Am trăit atunci umilinţa şi fericirea profundă care este dragostea şi dorul de Dumnezeu.

Publicat la: http://www.artadeatrai.ro/arhiva/16/iisus.16.php