Şi totuşi, fericirea există cu adevărat!

de Florica Steva

Vă rog să vă imaginaţi un oraş mohorît cu locuinţe întunecoase. În aceloraş şi în acele locuinţe locuiesc oameni de tot felul, care n-au văzut niciodată lumina soarelui şi nici măcar nu ştiu că această lumină ar exista. Neştiind de lumina soarelui, ei cred că lumina mohorîtă de care au parte este adevărata lumină. Trăiesc, se bucură şi suferă, întemeiază familii şi au copii, se simt adesea nefericiţi, uneori sînt mai bine, iar dacă-i întrebi ce este fericirea, îţi răspund: „Fericirea? Nu ştiu mare lucru despre ea; oricum, nu durează decît o clipă.”

Triste cuvinte! Numai că ele nu cuprind tot adevărul, iar eu, în ultimii zece ani din cei şaptezeci pe care îi am, am aflat multe lucruri despre fericire.

Fericirea există cu adevărat şi o poţi trăi permanent.

Pregătiţi-vă, toţi cei care urmaţi calea inimii voastre, să trăiţi din plin fericirea nemăsurată. E bine să ştiţi că ea vă aşteaptă şi a o găsi este în puterea voastră. O veţi trăi atunci cînd Dumnezeu va crede că sînteţi pregătiţi pentru ea.

Acele „clipe” în care trăieşti fericirea atunci cînd eşti în oraşul mohorît reprezintă fericirea trăită la nivelul egoului. Ea este întotdeauna condiţionată de „a avea”. A avea o haină frumoasă, o casă luxoasă, o maşină bună. Nu durează decît o clipă pentru că, imediat ce ai reuşit să ai toate acestea, constaţi că vecinul are o haină mai frumoasă, o casă mai luxoasă şi o maşină mai bună decît ai tu şi asta îţi distruge aşa-zisa ta fericire.

Tot la acest nivel se trăieşte fericirea condiţionată de putere. Ea îmbracă forme mai urîte, mai nocive. Atunci cînd tatăl strigă copiilor, bătînd cu pumnul în masă: „în casa asta eu sînt şeful; eu v-am făcut,eu vă omor!”, atunci cînd îşi bate nevasta, atunci cînd chinuie un animal, el trăieşte fericirea dată de puterea de dominare.

Surprinzător, tot la nivelul egoului am cunoscut persoane - de obicei femei - fericite să arate celorlalţi că sînt cele mai nefericite din lume, cele mai înşelate de bărbat, cele mai neîndreptăţite, cele care se sacrifică cel mai mult.

Chiar fericirea dată de iubire, trăită la nivelul egoului, este formată numai din „clipe” de fericire. Simţul posesivităţii, senzaţia că nu primeşti pe cît dai, gelozia, trocul, toate acestea întunecă fericirea şi o fac să dispară repede. Nu vreau să mai continui. Fiecare dintre noi cunoaşte sute de asemenea exemple; le poţi descoperi cu uşurinţă, atît în viaţa proprie, cît şi în viaţa celorlalţi.

Un rezultat al practicii spirituale este acela că reuşeşti treptat să ieşi de sub dominaţia egoului.

Astfel începem să trăim fericirea la nivelul sufletului trezit.

La acest nivel trăim fericirea de a dărui, mai binezis, de a ne dărui, pentru că acum, în orice act de dăruire făcut de noi, nedăruim de fapt pe noi înşine celorlalţi. Acum trăim fericirea de a da iubire celorlalţi, fie că aceasta ia forma unei bucăţi de pîine dăruită unui cerşetor, sau a împlinirii propriei noastre familii, sau aceea a oricărui ajutor dat celorlalţi.

Simţim fericirea în iubire într-un fel nou. A dărui iubire, fără să crezi că ţi se cuvine neapărat să primeşti, ci mulţumind lui Dumnezeu că poţi iubi; a trăi miracolul transfigurării depline, înseamnă că eşti la nivelul sufletului viu.

Mai trăieşti acum fericirea de a crea, atunci cînd urmăreştica, prin actul creaţiei, să aduci pe lume măcar un strop de frumuseţe, armonieşi bucurie în plus, atît celorlalţi, cît şi ţie. Ne simţim bucuroşi bucurîndu-ipe ceilalţi, ne simţim împliniţi, împlinindu-i pe ceilalţi.

Acum, simţirea fericirii nu mai este condiţionată de„a avea”. Este determinată de anumite lucruri, dar nu condiţionată. Începem să ne dăm seama, destul de vag deocamdată, că ea există în noi, că nu vine din afară.

Tot la acest nivel, al sufletului, simţim fericirea dată de comuniunea cu natura. Bucuria de a fi în soare, fericirea dată de „simţurile îndumnezeite” după cum spuneau în trecut înţelepţii Caşmirului, de a simţi vîntul, miresmele, culorile, ne face să simţim că lumea devine un tărîm fermecat.

De multe ori mă gîndesc că Dumnezeu, în marea Lui dragoste pentru noi, ne-a dăruit un minunat tărîm pentru evoluţia noastră. Aici, în lume, unde am venit să învăţăm, să evoluăm, să trecem testele, uneori dure, pe care le avem de trecut, putem găsi nenumărate prilejuri de fericire.

În evoluţia spirituală urmează o altă etapă, mult superioară, în care trăim fericirea dată de stările de conştientizare a Sinelui, de stările în care Îl adorăm pe Dumnezeu şi în care trăim comuniunea cu El.

Este fericirea despre care nu prea poţi vorbi, pentru că simţi cuvintele prea sărace pentru a o descrie. În aceste stări poţi plînge de fericire, poţi trăi extazul, ajungi la culmi ale fericirii pe care nici nu ţi le-ai fi putut imagina vreodată că ar exista. Este fericirea trăită la nivelul Sinelui tău profund.

Ai crede că aici se termină totul, şi totuşi mai există şi un al patrulea nivel, acesta fiind ultimul.

Este acela în care fericirea - beatitudinea -devine un fundal pe care se desfăşoară existenţa ta obişnuită. Nu este nici condiţionată, nici determinată de nimic, ci doar ESTE. O simţi ca fiind însăşi esenţa fiinţei tale, natura ta adevărată. Este ca o sărbătoare permanentă, o sărbătoare de neuitat. Este celebrarea. Apariţia ei, sau mai corect spus, conştientizarea permanenţei ei în fiinţa ta, nu exclude simţirea celorlalte forme de fericire, ci le susţine, le dă viaţă, este ca un fundal a tot ce trăieşti.

În aceşti ani de practică spirituală pe care i-am trăit pînă acum, am trecut prin toate aceste stări şi le-am trăit pe toate. S-au adăugat unele altora, îmbogăţindu-se. Fiecare cuvînt pe care l-am scris este trăit şi experimentat. Am scris toate acestea pentru că simt că este important ca voi să ştiţi că ESTE POSIBIL.

Publicat la: http://www.artadeatrai.ro/arhiva/23/fericirea_exista.23.php