Criteriul profitului maxim posibil aplicat introspecţiei spirituale: în căutarea eternităţii

Datorită complexităţii omului şi vieţii sale scurte comparativ cu timpul necesar pentru a explora fie măcăr şi parţial misterele propriei noastre alcătuiri, în faţa oricărui om pragmatic care se avântă în domeniul introspecţiei spirituale se ridică următoarea întrebare fundamentală: ce anume căutăm să descoperim prin cercetarea efectuată asupra propriei noastre fiinţe? Răspunsul la această întrebare va determina(influenţa) în mod decisiv alegerea metodelor - practic întreg demersul nostru de cercetare orientat nu către exterior ci către noi înşine.

Mai multe posibilităţi se deschid ca şi răspunsuri la această intrebare:
1. Putem alege să ne cunoaştem mai bine corpul şi posibilităţile ascunse ale sale, şi să ne limităm la aceasta - sunt oameni care ajung astfel la performanţe uluitoare ale corpului, şi acestea sunt considerate de către cei care le obţin sau de alţi admiratori ca fiind rezultate spirituale în întregime satisfăcătoare. Exemple: diverse demonstraţii de flexibilitate a corpului eventual prezentate şi sub denumirea de Yoga, diverse performanţe ale corpului în ceea ce priveşte unele funcţii ale corpului cum ar fi respiraţia (capacitatea de a se menţine în viaţă o perioadă neobişnuit de mare de timp fără a respira), alimentaţia (capacitatea de a se menţine în viaţă o perioadă neobişnuit de mare de timp fără a respira), circulaţia sanguină (capacitatea de a se menţine în viaţă o perioadă neobişnuit de mare de timp fără ca inima să bată), creierul (capacitatea de a se menţine în viaţă o perioadă neobişnuit de mare de timp fără a gândi). Cu ultima am glumit. :) În fond este ceva extrem de comun să întâlnim oameni care trăiesc aparent miraculos fără a gândi perioade uluitor de mari de timp.
2. Putem alege să ne cunoaştem mai bine prin introspecţie mintea sau alte aspecte subtile ale fiinţei noastre, şi să ne limităm la aceasta. Există destule exemple de oameni care consideră că au atins culmi ale condiţiei umane prin faptul că sunt capabili de performanţe uluitoare ale minţii sau ale diverselor corpuri energetice subtile. De exemplu unii oameni se consideră maeştri spirituali prin faptul că reuşesc după o practică de zeci de ani să împingă un om fără să-l atingă (prin manipularea energiei subtile), sau şi mai banal mulţi au un orgoliu nemăsurat prin faptul că deţin un coeficient de inteligenţă relativ ridicat sau au o memorie îndeajuns de bună cât să le permită să reţină pe de rost informaţii mai mult sau mai puţin spirituale, şi s-au folosit de aceste abilităţi ale minţii pentru a urca pe scara ierarhiei sociale până la o poziţie considerată de ei satisfăcătoare.

Din punctul meu de vedere toate aceste realizări din categoriile enumerate mai sus suferă de un neajuns: sunt temporare, la moarte toate acestea pier ca un vis. Iar moartea cam are obiceiul să fie inevitabilă. De aceea singura variantă satisfăcătoare de răspuns la întrebarea iniţială este pentru mine:
3. Singurul rezultat total satisfăcător care merită să fie căutat prin introspecţia spirituală este eternitatea. Aşadar putem considera că am găsit ceva cu adevărat valoros în propria nostră fiinţă în momentul în care am găsit ceva etern în noi înşine.

Nu am vrut să spun că rezultatele de la punctele 1. şi 2. sunt total lipsite de valoare, ci doar să reliefez faptul că din punctul meu de vedere ele au valoare doar dacă sunt puse în slujba(subordonate) punctului 3.

Putem ajunge la acest rezultat al găsirii a ceva etern în fiinţa noastră şi pe altă cale(misterioase sunt căile Domnului), şi chiar şi în privinţa introspecţiei spirituale nu înseamnă că va trebui să avem privirea limitată tot timpul în mod exclusiv asupra ideii de eternitate (ca să citez dintr-un clasic în viaţă, e vorba de "sinergia faptelor" şi "meandrele concretului").

Ca o importantă obiecţie pe care cineva o poate aduce împotriva demersului de căuta prin introspecţie spirituală ceva ce este etern în noi înşine, este următoarea întrebare: "De unde ştim noi că există cu adevărat ceva etern în noi înşine, şi nu ne angrenăm într-o cercetare zadarnică căutând să descoperim ceva ce nu există?".
Răspunsul meu e următorul: n-avem într-adevăr de unde să ştim cu absolută siguranţă de la început că vom găsi ceva etern în noi înşine. Este riscul cercetării. Ceea ce poate motiva un om angrenat în introspecţia spirituală orientată către etern nu sunt dovezile prealabile irefutabile ale existenţei a ceea ce se caută, ci conştientizarea plenară şi totală că altceva mai puţin decât eternitatea nu ne satisface deplin. În lipsa acestei aspiraţii totale către eternitate, nu vom putea merge cu tot sufletul, din toată inima şi cu toată puterea pe această cale, iar rezultatele vor fi pe măsură.
(va urma)