„Inteligenţa, oricât de mare, nu e suficientă pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică, fiindcă ai aparat s-o justifici.” Petre Ţuţea
Dezvoltarea şi folosirea intelectului conferă posibilitatea de a direcţiona către starea de libertate pe cel înţelept, ori către o şi mai mare înlănţuire pe cel ignorant. Rolul extrem de important al intelectului a dus, din păcate de foarte multe ori, la identificare totală cu mintea, la o conştiinţă exclusiv raţională ce are ca finalitate limitarea fiinţei, alienarea. Imensa putere oferită de mintea raţională a fost folosită de oameni în special pentru a-şi mări potenţialul de supravieţuire, pentru a-şi intensifica satisfacţiile senzoriale, pentru a-şi amplifica ego-ul prin mărirea controlului pe care omul l-a obţinut într-un mod brutal asupra mediului înconjurător.
Regizorul Giuseppe Tornatore ne oferă în filmul „Legenda pianistului de pe ocean” o panoramă sintetică a posibilităţilor mentalului (inteligenţa, rafinamentul, inventivitatea, capacitatea de analiză,...) precum şi a capriciilor, limitelor şi deviaţiilor acestuia.
Talentatul pianist din film îşi foloseşte cu dezinvoltură capacităţile intelectuale deosebite, mult peste cele ale unui om obişnuit şi ne încântă cu ingenioase creaţii muzicale, cu o logică puternică, cu o pătrunzătoare cunoaştere a celor din jur, cu un comportament original. Universul mental în care el trăieşte este simbolizat în film prin nava de croazieră. Întocmai ca şi intelectul, vaporul este riguros structurat, totul aici este organizat, exact, clar, cognoscibil: spaţiul fizic al navei, regulile, evenimentele sociale, mâncărurile şi băuturile disponibile, persoanele îmbarcate, etc. Dorinţele, tendinţele, intenţiile, mişcările, gesturile, personalităţile, trecutul, prezentul, viitorul pasagerilor sunt interconectate, au specifice ritmuri subtile, fascinant transpuse în melodii exemplificatoare de sensibilul muzician.
Şi totuşi, dincolo de extraordinarele abilităţi mentale există ceva cu mult mai vast, cu mult mai viu, mai fascinant. Oraşul, imens în comparaţie cu vaporul, imposibil de cunoscut şi de înţeles în întregime, infinit mai bogat în posibilităţi, deschis, oferind o libertate totală, reprezintă nemărginirea, viaţa de dincolo de cunoaşterea intelectuală, dincolo de tipare, viaţa în toată plenitudinea şi inefabilul ei. Spaţiul vasului, asemenea unei colivii, deşi oferă siguranţă, protecţie, este limitat, izolat de lumea reală. Muzica antrenantă, persoanele interesante, intrigile, evenimentele savuroase, petrecerile mondene, ce au loc mereu pe navă, nu reuşesc să îndepărteze ambianţa artificială, sterilă, senzaţia de incomplet ce domneşte aici. Îndrăgostindu-se, pianistul nostru pare să îşi depăşească blocajele, inhibiţiile, să iasă din acest spaţiu închis, el fiind transportat în mod magic la graniţa dintre Intelect şi Sine.
Aspectul dezolant al vaporului de la sfârşitul filmului reliefează entropia ce creşte inevitabil în sistemele închise, implacabila lege a timpului ce devorează totul, fixaţiile şi clişeele minţii, iar explozia semnifică nebunia, distrugerea, neantul.
Existenţa pianistului este de fapt vieţuirea noastră, sufocantă, egotică, dureroasă, lipsită de mister, cramponată în fixitatea gândurilor. Chiar şi straniul nume al pianistului, un simplu număr, „1900”, ne indică strident aspectul cantitativ al vieţii lipsite de celebrare, de rugăciune, de deschidere către transcendent, este o trimitere la cantitatea lipsită de calitate, la mecanicitate, la sentimentul de turmă, la deşertăciunea ce cuprinde tot ce este lipsit de Dumnezeu.
Un film despre limitele intelectului, despre eşecul unei vieţi trăite fără o trezire a sufletului, fără trecerea în nemărginire, despre o viaţă ratată. „Legenda pianistului de pe ocean” este şi o metaforă a prezentului, o aluzie la sinuciderea umanităţii prinsă în robia minţii, la imposibilitatea acesteia de a evolua, oamenii păstrându-se în crisalida propriilor lor identităţi separate, restrânse
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu