„Animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet”
Pitagora
În 1958, baza japoneză de cercetare Showa stabilită în insula Ongul (Antarctica), a fost evacuată din cauza condiţiilor climatice. Cei 15 câini de sanie ai expediţiei, rasa Sakhalin Husky, au rămas legaţi şi cu o mică cantitate de hrană, oamenii nereuşind să revină şi să îi evacueze, aşa cum îşi planificaseră. Aproape un an mai târziu, dupa iarna arctică, o nouă expediţie a revenit şi a descoperit cei câţiva câini, care în mod incredibil, au supravieţuit. Plecând de la acest caz real, filmul artistic „Nankyoku monogatari” ne prezintă, cu accente de film documentar, cu un ton precis, aproape ştiinţific, un jurnal al luptei acestor câini pentru supravieţuire, al evenimentelor petrecute, cu siguranţă teribile.
Filmul ne introduce în ambianţa specială a zonei arctice, Antarctica fiind prezentată într-un mod direct, brut, fără a fi deloc idilizată. Sunt înlăturate rapid impresiile superficiale, fantasmagorice, pe care unii dintre noi le aveam despre această regiune. Imaginile luminoase, mirifice apar rar, majoritatea scenelor dezvăluind un peisaj aprig, dezolant, cu accente delirante. Aspectele neobişnuit de puternice, sălbatice, aride, violente şi totuşi pline de o linişte imperturbabilă, misterioase dar înfricoşătoare ale acestui ţinut sunt viu reliefate pe tot parcursul filmului.
Eroii filmului, câinii rămaşi în această regiune, cu toate că sunt câini de sanie, puternici, dotaţi pentru climat extrem, ne apar ca fiind foarte vulnerabili, insuficient adaptaţi pentru a supravieţui în condiţiile arctice. În timp ce animalele autohtone, specifice zonei, par a supravieţui natural, fără mari eforturi, câinii sunt nişte apariţii nefireşti în acest peisaj, nişte intrusi, ei confruntându-se cu situaţii limită, cu pericole nimicitoare, violente, totul pe un fond de epuizare extremă; o infernală cursă prin peisajul ostil, tăios, o cursă în care eforturile depuse sunt aproape supranaturale. Calităţile native nu sunt suficiente pentru a rezista aici, esenţială fiind şi o anumită integrare subtilă în această lume specială.
Lupta pentru supravieţuire, primitivă, crudă, epuizantă, continuă, extremă, este cutremurătoare pentru privitor şi atinge în scenele morţii câinilor o duritate extremă, la limita suportabilului. Imaginile dramatice cu Ricky rănit, ajuns la limita epuizării, agonizând, aproape târându-se, storcându-şi ultimile rămăşiţe vitale, insuficiente însă pentru a continua îngrozitoarea cursă a supravieţuirii, ne conferă accesul la un anumit aspect brut, necruţător, teribil al existenţei. Nemiloasă, cu ferocitate, natura arctică extermină rând pe rând aceşti intruşi, insuficient adaptaţi la rigorile ei.
Doi dintre cercetători, Ushioda şi Ochi, ajunşi acasă, în Japonia, rămân „conectaţi” la zona polară, la câinii lor şi asistă telepatic, trăind interior încercările terifiante prin care trec aceştia, fără a putea interveni. Relaţiile lor sociale sunt palide, lipsite de substanţă, ei fiind marcati, aproape obsedati de soarta câinilor, focalizaţi în cea mai mare parte pe acel plan interior ce le asigură legatura subtilă cu evenimentele din ţinutul alb. Prin această focalizare interioară aproape permanentă, prin legatura afectivă creată, Ushioda depăşeşte cadrul mentalităţii comune japoneze şi atinge astfel zone mai înalte ale umanului.
„Toate vieţile sunt egale. Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg asta !”
Filmul ne predispune la o reflecţie asupra existenţei tuturor vietăţilor, la o reevaluare a relaţiilor cu ele. Conştientizăm ciudata realitate a faptului că în condiţii limită mulţi oameni se comportă ca nişte animale în timp ce unele animale se comportă aproape uman.
Simţim la finalul filmului o stare de recunoştinţă şi afecţiune faţă de aceşti câini ce oferă prin simpla lor apariţie o lecţie a armoniei, a frumuseţii, a dorinţei de a trăi, pe un fundal al implacabilului, devoratorului aspect al existenţei, prezentat aici într-o formă atât de directă, organică.
În emoţionanta scenă a regăsirii din finalul filmului, strigătul lui Ushioda, ca un sunet primordial, intim, binecunoscut tuturor, suprimă haosul, sălbaticul şi declanşează structurarea unor lumi noi, armonioase. Totul este cosmizat, transfigurat, întâlnirea aparent limitată între cei doi oameni şi câinii supravieţuitori, se dilată şi devine o festivă reuniune subtilă cu întreg grupul iniţial de câini, esenţializându-se apoi într-o misterioasă şi atât de dorită regăsire interioară, o trezire a sufletului.
Deşi un film simplu, uşor, aproape schiţat, fără pretenţii, "Antarctica" conţine scene emoţionante, calde, foarte inspirate şi reuşeşte să ne predispună la reflecţii interioare profunde. Coloana sonoră, aparţinând lui Vangelis, ne însoţeşte discret, accentuează şi rafinează farmecul filmului.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu