O scrisoare pierdută. Yoghinii lui Gregorian Bivolaru continuă să ameninţe idealurile socialiste. Pardon, ale democraţiei.

Într-adevăr nu cred că mai poate surprinde pe nimeni decizia ICCJ. România este şi de această dată scena unor evenimente demne de „renumele” pe care şi l-a creat în întreaga lume după ’89.

După mai bine de 20 de ani de „luptă pe toate fronturile” împotriva şcolii de yoga MISA şi a mentorului ei, Gregorian Bivolaru, unde acuzaţiile au fost de cele mai multe ori de inspiraţie science-fiction (organizaţie paramilitară, trafic de droguri, prostituţie…) s-a reuşit într-un final o condamnare, dar nu orice fel de condamnare, ci una în care presupusele fapte sunt de fapt inexistente („Mădălina Dumitru: …aceste lucruri nu s-au petrecut niciodată”). Tare, nu?!

Chiar şi cu această condamnare, singură, nu s-ar fi avut nicio satisfacţie, nici o împlinire a câtorva ani buni de „trudă”, dacă nu ar fi fost învăluită din nou într-o mantie a show-lui mediatic de prost gust, cu parfum de „scrisoare pierdută”. Ce-ar fi fost să se dea un verdict în acest caz fără o conferinţă de presă în prealabil, fără un „belet de amor” pe aproape toate canalele de televiziune, fără un nume de cod ori vreo scamatorie ceva. Ce s-ar fi ales de acest verdict fără o scrisoare de ameninţare?

De ce aşa când MISA, în toţi aceşti ani de când există, nu a ameninţat pe nimeni niciodată, nu a ieşit în presă şi nu s-a bătut cu pumnul în piept cum că ar deţine cumva flacăra violetă, iar cu atât mai puţin, în cazul celor care fac yoga, nu au arătat vreodată năravul de mari răzbunători, pătimaşi sau de „războinici ai luminii”?

Este adevărat şi clar pentru toată lumea, o ameninţare la adresa oricui şi mai ales la adresa unei instanţe de judecată este inadmisibilă. Curiozitatea vine din faptul că, deşi MISA spune că nu a trimis şi nu aderă sub niciun chip la această scrisoare şi la conţinutul ei, totuşi cu o atitudine aproape autistă, marea majoritate a presei înfăţişează faptul ca fiind 100% MISA, fără a asculta sau lua în considerare, măcar pentru o clipă, ideea ca „indignaţii” să nu fie nici pe departe yoghini.

Fără minge, un joc sportiv ar fi o simplă parodie, o simulare. Tot aşa poate fi privit şi jurnalismul fără adevăr. „Adepţii MISA au încercat să-l intimideze pe judecătorul Ionuţ Matei…”, aşa suna unul dintre multele titluri ale zilei de vineri 14 iunie 2013.

Nu o să găsiţi, în schimb, nici măcar o remarcă sau o poziţie oficială a acestei şcoli de yoga, deşi ea a fost oferită către presă, faţă de această „bombă” ce stătea să ameninţe şi să condiţioneze „imaculatul” act de justiţie. Jurnalismul sterp şi spectacular merge pe principiul economic al simplificării: De ce să mai întrebăm? De ce să oferim o imagine completă a evenimentelor? De ce să informăm corect, atunci când putem foarte uşor să-i plasăm pe toţi în aceeaşi categorie a infractorilor de drept comun, să facem din ei, treptat, o ameninţare la adresa instituţiilor statului, unde mai pui că şi „nevinovata” generalizare, pentru un ziarist înseamnă de fapt, a minţi.

Chiar şi sub perfida etichetă a pamfletului, iată cum suna o concluzie a unui cunoscut realizator TV, în contextul scrisorii de ameninţare:

„Rog autorităţile statului…rog justiţia din România, rog presa de calitate, rog pe cine se poate sesiza să intervină şi să-i pună pe ăştia de la MISA cu botul pe labe cât mai repede…A fost desfiinţată în România porcăria asta, sau încă mai au drept să emită? Da, doar la Ceauşescu… a fost desfiinţat.”

Vedeţi! Doar un răuvoitor ar putea să interpreteze acest discurs ca fiind unul total discriminator, ce instigă la violenţă şi ură asupra unui grup de oameni, sau că ar fi cumva lipsit de etică jurnalistică. Nu, asta nu! Este o pura coincidenţă că se ajunge ca înainte de revoluţie; când yoghinii şi Bivolaru erau consideraţi o ameninţare la adresa Idealurilor Socialismului. Aceleaşi metode, aceleaşi ţinte şi de ce nu, aceiaşi autori.