"Sunt epoci în care nu poti inainta decat mergand contra curentului" - Mircea Eliade
Home » , , » Yoga spontană la români - a doua parte

Yoga spontană la români - a doua parte

Omenia este rezultatul trăirii româneşti pure a adevărului divin.

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Cititi aici prima parte a articolului

Fără îndoială, omenia la români îşi are rădăcinile în tradiţia spirituală a acestei planete şi în învăţăturile Evangheliei, totuşi nu se identifică în totalitate cu „viaţa în Christos”, iar omul de omenie nu este acelaşi cu omul nou al Evangheliei. Cel care poate spune despre sine: „Mihi enim vivere Christus est, et mori lucrum” (Filipeni, I, 21): omul care, întradevăr „s-a îmbrăcat în Christos”, se mişcă pe un alt plan spiritual decât omul de omenie. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai abate din drum nici nedreptatea, nici ofensa, nici ameninţarea, nici lovirea. Omul care la toate ameninţările poate răspunde tiranilor: „Mă ameninţi cu exilul…dar care e patria mea? Eu mă simt tot aşa de bine oriunde pe acest pământ, care nu este al meu, după cum nu este nici al tău; de luat cu forţa nu-mi poţi lua altceva afară de cele câteva cărţi şi bunuri materiale pe care le posed; cât despre moartea cu care mă ameninţi, ea nu poate decât să grăbească unirea mea cu Domnul şi Mântuitorul meu, după care suspin” – omul acesta a biruit toate dificultăţile. Omul care a izbutit să se supună poruncii de a nu sta împotrivă celui rău („non resistente malo”) pluteşte pe Înălţimile Divine. Împotriva violenţei el nu-şi mai îngăduie altă ripostă fără numai cea dată de Christos: „De am grăit rău, arată dacă este rău, iară de am grăit bine, de ce mă loveşti?” (Ioan, XVIII, 23).

Viaţa trăită predominant în Divin, viaţă care depăşeşte în totalitate proporţiile naturii noastre, care nesocoteşte drepturile, înfruntă energiile ei şi nu e reclamată de nevoile ei, au cunoscut-o puţini de-a lungul veacurilor: sfinţii, înţelepţii, marii yoghini eliberaţi. E lung şirul aşa-ziselor „scoateri din istorie” a celor puţini şi aleşi. Toţi sunt însă cazuri exemplare pentru umanitate. Popoare întregi nu au atins niciodată această culme în masă. Porunca Evangheliei împotriva violenţei fizice este clară, iar contextul nu lasă nici o posibilitate de escamotare. Aceeaşi cerinţă este formulată în YOGA prin AHIMSA (AHIMSA – stare de non-violenţă, calitate care opreşte să fie făcut vreun rău oricărei creaturi atât în acţiune, cât şi în gândire (intenţie) şi în vorbire: este unul din cele cinci elemente care alcătuiesc în practica YOGA – YAMA). „Te sileşte un nebun să-l întovărăşeşti cale de o milă? Mergi cu el două, chiar dacă nu ai timp pentru asta. Vrea cineva să se judece cu tine spre a-ţi lua haina ta? Lasă-i lui şi mantaua. Te loveşte careva peste obrazul drept? Întoarce-i pentru lovire şi pe cel stâng” (Matei, V, 39-41).

Un singur fapt relatat de Evanghelie pare să contrazică nu numai porunca limpede a non-violenţei, ci întreg spiritul învăţăturii evanghelice: biciuirea de la Templu când Iisus alungă pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Casa Domnului şi răsturnă mesele schimbătorilor de bani şi le zise lor: „Scris este: „Casa mea, casă de rugăciune se va chema; iar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari”” (Matei, XXXI, 12-13). Pe acest fapt petrecut la Templu îşi construiesc pe drept cuvânt unii creştini justificarea violenţei fizice. Atunci când nu dorinţe personale sunt în joc – spun ei - ci scopuri de ordin general, aspiraţii ale comunităţii (de dragoste, de integritate fizică, de armonie, ori de destin), biciul sau sabia din mâna ta sunt sfinţite prin însuşi zelul tău total dezinteresat. În asemenea cazuri prin om se manifestă dreptatea divină, dacă el este cât mai detaşat în acţiunea sa de scopul acelei fapte. Partizanii violenţei fizice în slujba cauzelor mari consideră că omul inspirat de Dumnezeu şi cât mai detaşat are atunci dreptul să judece „sub specie aeternitatis”. Dacă este complet neimplicat atunci omul poate acţiona ca o unealtă prin care se manifestă Dumnezeu. Bogate sunt interpretările poruncii non-violenţei. Peste toată ascuţimea şi strălucirea lor rămâne însă limpede adevărul că împlinirea acestei porunci este privilegiul fiinţelor umane foarte evoluate spiritual, care s-au eliberat în întregime din cătuşele onoarei şi a tot ce este pământesc în noi.

Omul de omenie nu s-a desprins încă de sub legile onoarei omeneşti. Când el spune că nu se teme de altceva, afară numai de ruşine pe care ar săvârşi-o el însuşi, ci şi de ruşinea lui venită prin altul. Căci omul de omenie nu se lasă pălmuit. Iubirea de patrie – spune el – este patimă cinstită. Şi iarăşi: „Cine pentru patria lui iubită făptuieşte, oricât ar făptui, puţin se socoteşte”. Nici de rudenia de sânge şi de cea spirituală nu s-a putut lepăda. Căci deşi el ştie că: „Noi oamenii, pe acest pământ, toţi o rudenie suntem, că toţi dintr-un om ne tragem”, nu poate să nu recunoască totuşi faptul firesc că: „Mai aproape este cămaşa decât haina pe om”.

Omenia nu este expresia unei condiţii umane a cărei cea mai înaltă treaptă ar indica-o cunoscutul vers al lui Terentius: „homo sum: humani nihil a me alienum puto” (om sunt şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin), iar cea mai joasă ar arăta-o spusa: „gură de om, gură de câine: cere pâine”. Omenia nu e logodită cu acel „homo humanissimus” (om foarte uman deoarece este foarte cultivat) al lui Cicero. Ea nu tinde neapărat spre acea demnitate pe care Pascal o subscrie omului: „Toată demnitatea omului constă în gândire” (Pensees). Căci toate aceste înălţimi pot fi rezultate fireşti ale condiţiei umane date. Omenia trădează însă setea după o altă condiţie umană, sublimă, pe care şi YOGA o urmăreşte. Cu toate că este supus „locului” şi „timpului”, omul de omenie aspiră să transceandă totul şi însetează după o stare de beatifică splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care deja a fost şi el împodobit ca SPIRIT (ATMAN). Conştient de faptul că poartă „rănile păcatelor, ignoranţei şi egoismului”, el ştie că este, totuşi, „chipul gloriei lui Dumnezeu, cea negrăită” (EVHOLOGHION, „Binecuvântările Înmormântării”).

Setea după această „frumuseţe” iniţială extatică îl mână pe om pe anumite căi. Care sunt acestea? Sunt cele indicate atât de clar prin YOGA şi învăţătura evanghelică. Atât adevărul Evangheliei cât şi cel yoghin este însă „absolut”. Trăirea lui de către oameni, fiind fapt istoric, poartă adeseori urmele „condiţionării”. Sămânţa învăţăturii a căzut pe terenuri felurite. Limbă, cultură, tradiţie, temperament, mentalitate şi-au lăsat, totdeauna, mai mult sau mai puţin, urmele lor în trăirea Adevărului Divin, Absolut. La noi, întâmpinarea sufletului românesc pur cu învăţătura creştină a lui IISUS CRISTOS – aşa cum o propovăduieşte religia – a născut „omenia”.

Omenia nu este încă „sfinţenie”. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă atât învăţătura milenară YOGA, cât şi mesajul lui Cristot: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei, V, 48). Poporul român are despre sfinţenie o idee atât de înaltă, încât niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul sfinţilor, adică în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor s-au unit cu Dumnezeu. Până în anul 1885, dată la care biserica ortodoxă română a devenit de sine stătătoare, nici o arhivă patriarhicească nu cunoaşte vreo cerere de canonizare venită din partea bisericii române. Iar după anul 1885 – după obţinerea autocefaliei – românii nu au îndrăznit să facă un astfel de pas. A trebuit să vină vremea stăpânirii comuniste ruseşti în ţara noastră pentru ca unii conducători ai bisericii ortodoxe române – rupând-o cu cinstita tradiţie – să păşească la canonizarea unui însemnat număr de episcopi, călugări, preoţi de mir şi laici.

Lipsa canonizării nu înseamnă însă lipsa sfinţeniei pe pământul românesc. Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski - marele Stareţ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din Ţara Muntenească, trăia acolo un sfânt călugăr valah, pe nume Gheorghe, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi braţele lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei ca apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi sfârşindu-se din viaţă sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, se spune că s-au aruncat vrăbiile în mormânt. Tăvălindu-se de durere, şi nu puteau arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor surori.

Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa, cu faptele şi cu gândurile lor pământul românesc – pământ care nu întâmplător a cunoscut adevărul creştin, atât de asemănător cu idealurile yoghine - înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost creştinat înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor şi, aşa cum arată profeţiile indianului Sundar Singh, va avea de jucat un rol esenţial la sfârşitul vremurilor pe această planetă.

Apocalipsa Sfântului Ioan ne înfăţişează defilarea neamurilor pământului în cereasca cetate luminată de gloria lui Dumnezeu: „Şi se va aduce în ea gloria şi cinstea neamurilor” (XXI,26). Prin „gloria şi cinstea” neamurilor se poate înţelege aici „specificul” şi „unicul” popoarelor.

Va fi oare neamul nostru românesc demn să stea şi să slujească înaintea tronului Mielului, în ziua supremului examen?

La această întrebare, nimeni dintre muritori nu e îndreptăţit a da răspuns deocamdată, chiar dacă profeţiile lui SUNDAR SINGH şi ale lui SERAFIM DE SAROV ne permit să întrevedem ca sigură această posibilitate pentru poporul român în viitorul apropiat.

Articolul integral poate fi gasit la: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=3433

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu