"Sunt epoci în care nu poti inainta decat mergand contra curentului" - Mircea Eliade
Home » , , » Yoga spontană la români - prima parte

Yoga spontană la români - prima parte

Omenia este rezultatul trăirii româneşti pure a adevărului divin.

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Omenia, expresie verbală a unei noţiuni colective, a dat întotdeauna de lucru lexicografilor. Fiindcă a traduce acest cuvânt numai prin ospitalitate, onestitate, onorabilitate, cuviinţă, bunătate ori pur şi simplu prin umanitate înseamnă a-l explica numai în parte, sărăcindu-l. Ca realitate, ca document de viaţă, omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului evoluat. Iubirea de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimia, modestia, credinţa în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele fireşti ale omeniei.

Dintre virtuţile omeniei româneşti, cea mai des amintită este IUBIREA DE OASPEŢI. „A omeni” pe cineva înseamnă a-l primi cu inima deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului. Ceea ce caracterizează însă ospitalitatea acestui neam este iubirea de străini. În casa românului, străinul, şi nu cel al casei, primeşte tot ce este mai bun. Iubirea de străini – spune poporul – este cu adevărat dar dumnezeiesc: „Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte”. Sau : „Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta înainte de a-l îndestula”.

În această revărsare de dragoste faţă de omul necunoscut se poate identifica predispoziţia afectivă a românului care ţine de o spontană activare dominantă a lui ANAHATA CHAKRA (centrul subtil energetic situat în zona plexului cardiac). Cine a cunoscut bucuria care inundă sufletul gazdei cînd vede pe străin mulţumit, poate intui realitatea acestei afirmaţii foarte uşor. Astfel devine evident că ospitalitatea românească exprimă setea omului de Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără sprijin, fără aşezare, fără afecţiune, fără cămin, pentru a pricinui o mare bucurie, care nu e aici decât semnul neîndoielnic al harului divin, al iubirii transcendente, pure a lui Dumnezeu, care se revarsă atunci prin român.

Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI DAT. „Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi”, spune ţăranul. Această viziune a inspirat cântecul poporan: „Furnica, de e furnică, lighioană micuţică, la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ şi se ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi, de cuvânt c-am fost lăsaţi!” La omul de omenie ţinerea de cuvânt îmbracă aproape o haină spirituală religioasă: „Pe unde iese vorba, şi sufletul!” De aceea, el pune mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt, fiindcă: „Vorba când a ieşit din gură, n-o mai poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul”. În consecinţă, sfatul: „ţine-ţi limba-n gură ca-n temniţă!” Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de Dumnezeu, chiar de la Creaţie: „Dumnezeu a dat omului două urechi şi numai o limbă: că mai mult să audă decât să spună”. Pentru vorbire există, de altfel, numai o singură justificare înţeleaptă: „Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea!”

Binele de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele. FACEREA DE BINE numai atunci îşi merită numele când este împlinită fără intenţie sau socoteală ascunsă, când nu urmăreşte doar un scop de câştig. Analogia cu KARMA YOGA (cale spirituală care presupune dăruirea oricărei acţiuni Divinului şi non-ataşamentul faţă de roadele faptelor noastre) este şi aici uluitoare. Poporul spune: „Fă binele şi dă-l pe apă”. Nu te îngriji de soarta lui; acesta va trage la mal şi va da roade. Omul de omenie face binele şi uită apoi că l-a făcut: „Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita însă în veac”. Mila la români nu cunoaşte deosebirea între buni şi răi, iar înţelepciunea populară ne învaţă astfel: „Milostivi chiar şi cu cel rău de eşti, omenia tu o cinsteşti”. Cel care nu e în stare să uite răul pe care l-a îndurat de la altul şi abia aşteaptă să-şi surprindă duşmanul la strâmtoare, nu se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Aceştia au totdeauna inimă mare, plină de dragoste: „Când îţi cade în mână potrivnicul tău – spune folclorul – nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea şi la îndreptarea lui”. Şi iarăşi: „Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate”. Inima omului de omenie este deci logodită cu iertarea: „Iertarea poart-o–n sân, ca să o ai la îndemână” iar capacitatea de a ierta înnobilează: „Cel puternic, când iartă, atunci puternic se arată”.

Omul de omenie este încredinţat că : „Slujitor al dreptăţii de vei rămâne, nici înaintea lui Dumnezeu frică nu vei avea, căci Dumnezeu dreptate şi bunătate este”. Pentru a respecta SPIRITUL DREPTĂŢII e bine de ştiut că drept, cu adevărat, nu este însă totdeauna cel care nu face nedreptatea; căci în multe conjuncturi unii n-au ajuns în situaţia de a călca dreptatea. În această direcţie, există o vorbă populară: „Nu oricine, nefăcând dreptatea, e drept; ci mai ales acela care poate face nedreptatea, dar nu o face, acela foarte drept se socoteşte”. Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege”, căci dreptatea „legală” poate, în anumite împrejurări, să devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar, nu legalitate, ci „dreptate dreaptă”. Criteriul? Iată-l, aşa cum este exprimat în folclor: „ţine-te de legea care sfătuieşte să mergi întotdeauna pe calea omeniei”.

Caracteristica neamului nostru este şi DISPOZIŢIA DE JERTFĂ care nu înseamnă numai sacrificiu de timp, de dragoste, de muncă, de bani, ci disponibilitatea de a-ţi pune chiar capul pentru a răspunde în întregime pentru faptele altuia: „Binele pe care ţi l-a făcut chezaşul tău – nu-l uita nicicând, că el pentru tine chiar capul şi-a pus”.

Deoarece desfrânarea este duşmanul de moarte al omeniei, ÎNFRÂNAREA nu poate lipsi din panoplia virtuţilor care o alcătuiesc, iar aici analogiile cu stăpânirea de sine şi continenţa sexuală pe care YOGA autentică le implică sunt surprinzătoare. Experienţa poporului avertizează: „Frâul care slăbeşte, în prăpastie te trânteşte”. Dar ca să poată fi de un real folos, înfrânarea, sub toate formele superioare, trebuie practicată de timpuriu, în ceea ce priveşte sexualitatea, fiindcă: „Înfrânarea la bătrâneţe nu este nici o laudă; că nu omul se înfrânează atunci, ci neputinţa lui îl arată ca fiind înfrânat”. Despre pofta de mâncare aţâţată peste măsură de băuturi alcoolice, poporul spune: „Omul de va bea, ca porcul va mânca”, iar despre înfrânarea constantă a pasiunilor tot în folclor se menţionează: „Acela este stăpân mare, care-şi stăpâneşte mereu patimile sale, oricât de puternice, triumfând asupra lor prin înfrânare”.

Simplitatea omului de omenie atinge forma cea mai elevată în MODESTIE. Comoara de înţelepciune a românilor cuprinde nenumărate proverbe care îndeamnă la lepădarea orgoliului şi povăţuieşte astfel: „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi nu arăta a o fi săvârşit tu, lasă întotdeauna să vorbească fapta pentru tine” arătând şi că: „Nu haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina”.

Temelia încrederii între oameni este ONOAREA pe care omul de omenie nu şi-o pătează niciodată, chiar dacă este în joc viaţa lui. În această direcţie, folclorul spune: „Luptă şi nu fi niciodată mişel: e mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei, decât să învingi printr-o mişelie”. Duşmanul onoarei este întotdeauna ruşinea. „Omul de omenie nu se teme de altceva, afară numai de ruşine”. Umilinţa înfrânează orgoliul, însă nu stă în calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dumnezeu, care se află în el ca SPIRIT, omul vrea să evite exageratele pretenţii ale orgoliului. Umilinţa cu orgoliul nu pot locui împreună: „Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe celălalt, căci unul se uită în pământ, iar celălalt semeţ priveşte la cer” – spune românul.

Cununa tuturor virtuţilor omeniei este CREDINŢA DE NEZDRUNCINAT ÎN DUMNEZEU. Om de omenie, fără credinţă fermă în Dumnezeu, nu s-a dovedit nicicând. Omul de omenie ştie chiar că: „Unde voieşte Dumnezeu se biruieşte cu uşurinţă rânduiala firii”. Dar aceasta nu după socoteala noastră, ci după purtarea de grijă a Providenţei sau, cu alte cuvinte, a lui Dumnezeu: „Pronia dumnezeiască întrece socoteala muritorească”. Omul de omenie e încredinţat că: „Spre pedepsirea şi încercarea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi”. Pentru aceea se cuvine: „Să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu şi de bine şi de rău”. Ce ne dăruieşte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea divinelor daruri de sus, omul trebuie să acţioneze constant, plin de râvnă, spre a fi la momentul oportun vrednic de a primi, căci tot folclorul spune: „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă”. Despre harul omeniei tot o zicală românească spune: „Îmbrăţişarea este semn al dragostei; dragostea este semn al milei; mila este semn al omeniei; iară omenia este dovedirea credinţei adevărate în Dumnezeu”.

Cititi si Yoga spontană la români - a doua parte

Articolul integral poate fi gasit la: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=3433

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu