"Sunt epoci în care nu poti inainta decat mergand contra curentului" - Mircea Eliade
Home » » Paștele - de Mihai Eminescu

Paștele - de Mihai Eminescu


    Sã mînecãm dis-de-dimineaţã şi în loc de mir cîntare sã aducem stãpînului, şi sã vedem pe Christos, soarele dreptãţii, viaţa tuturor rãsãrind!

    Si la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea si învierea blîndului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucurã, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spãlat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinicã îndoialã a omenirii : ,,Ce este adevãrul?”.

    Ce este adevãrul?

    De douã mii de ani aproape ni se predicã sã ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni viseazã împãcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, si cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, rãzboaiele presurã pãmîntul cu sînge şi cu cenuşã. În locurile pe unde au înflorit odinioarã cetãţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dãrîmat; ba, chiar în numele celuia care propovãduia iubire, s-a ridicat în nenumãrate rînduri sabia şi chiar astãzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un rãzboi al cãrui sfîrşit nici un muritor nu-l poate prevedea.

    La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Iisus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care rãspunde negativ, noi adãogãm alta: fost-am vreodatã creştini? — şi sîntem dispuşi a rãspunde nu.

    Mai adevãrate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugãciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc :

    Nu numai dragostea Ta am lepãdat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtãm şi unul altuia trupurile mîncãm prin feluri de lãcomii şi prin nedireaptã voinţa noastrã. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Cã Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrãjmãşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu fãcãtor de bine, noi rãpitori! Ce împãrtãşire avem cu Tine, ca sã ne şi împãrtãşim bunãtãţilor Tale? Mãrturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastrã; propovãduim facerile Tale de bine; a mii de morţi sîntem vinovaţi; iatã, sub mîna Ta cea lucrãtoare şi care ţinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipealã sã ne piarzã pe noi şi, cît este despre gîndul şi viaţa noastrã, cu direptul este nouã sã ne dãm pierzãrii, prea direpte judecãtoriule! Dar… îndurãrii cei nebiruite şi bunãtãţii cei negrãite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stãpîne!

    Rar ni s-a întîmplat sã vedem şiruri scrise cu atîta cunoştinţã de caracterul omenesc :Tu eşti bun, recunoaştem cã noi sîntem rãii-rãilor, dar bagã de seamã cã nu-i vrednic de Tine sã-ţi rãsplãteşti asupra noastrã pentru cã ai sta în contrazicere cu calitãţile Tale de atotbun îndelung rãbdãtor, lesne iertãtor.

    ,,Video meliora proboqne, deteriora sequor”

    „Vedem cele bune şi le aprobãm, dar urmãm cele rele.”

    Astfel, cu multã umilire strigãm :

    Cãlcînd aceste porunci ale Tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblînd, tot pãcatul în fieştecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulã, ţinere în minte de rãu, cãlcare de jurãmînt, vorba mincinoasã, vorbã de ruşine fireascã şi afarã de fire, şi ceea ce nu se aflã nici în dobitoacele cele necuvîntãtoare, acestea foarte pagîneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertãciune zilele noastre; de ajutorul tãu ne-am golit; batjocurã si rîs ne-am fãcut celor dimprejurul nostru; numele Tãu cel prea sfînt şi Inchinat prin noi a se huli de pãgîn l-am fãcut. Învechindu-ne în rãutate; şi in cãrãri neînţelepţeşte şchiopãtînd, toţi ne-am abãtut, împreunã netrebnici ne-am fãcut; nu este cine sã înţeleagã, nu este pînã la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sãrãcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticãloşii! ne-au despãrţit ca prin nişte bãtãi ca acestea sã ne tragi la Tine macar nevrînd noi; ci nici aşa nu s-au fãcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi pãgînilor spre robie şi spre pradã si spre junghiere şi spre jefuire celor fãrã de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depãrtat de la vicleşugurile noaste şi de la fãrã-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine si prin darurile tale nu ne-am fãcut mai buni!

    Si astfel a fost totdeuna.

    În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca si omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilã nu-I urmeazã deloc; ci, întemeiatã pe bunãtatea lui, s-aşterne la pãmînt în nevoi mari şi cerşeşte scãpare. Si toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţã cu acea putere înaintea cãreia individul se simte a fi ca o umbrã fãrã fiinţã şi un vis al înşelãciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd cã aceastã viaţã cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din naturã, omul totuşi pune o deosebitã valoare pe împre-jurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stãpînirea peste tot pãmîntul, de s-ar putea.

    Ce-i ajutã lui Cezar c-a fost un om mare? Astãzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.

    Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?

    Într-adevãr, privitã prea de aproape, ce ne prezintã viaţa decît împlinirea normalã a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrãca, adicã a-şi hrãni existenţa şi a o apãra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adunã vara ca sã aibã iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grãmãdind în ele merinde; bursucul îşi adunã provizii pentru iarnã, şi încolo fiecare din aceste animale lasã lumea lui Dumnezeu sã fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politicã nici de nimica.

    Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universitãţi şi şcoale, diplomaţi, adunãri legiuitoare, biruri, advocaţi, societãţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corãbii, prafuri de dinti, mînuşi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale si altele ca acestea.

    Nu-i asta o socotealã de mofluz?

    De aceea Faust, în care se întrupeazã omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertãciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţã, stînd înaintea ultimei probleme, îşi toarnã venin dintr-o fiolã veche într-un pahar şi voieşte sã-l bea… cînd iatã cã sunã încet clopotele şi cîntecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mînã…el e recîştigat pentru viaţã.

    Înviere — renaştere ?

    Paralel cu istoria realã a faptei, rãzboiului, cruzimii şi rãutãţii, paralel cu acea ţesãturã de egoism, vicleşug, tiranie de uliţã şi tiranie personalã, din care cea din urmã e de preferat, alãturi cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugãciunea lui — trãieşte creierul omenirii o micã parte din viaţã deosebitã, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici rãzboaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el mãsurã depãrtarea stelelor şi adîncul mãrei, greutatea pamîntului şi uşurinţa eterului, aude florile crescînd, întrupeazã în marmurã frumuseţea liniilor şi în picturã a colorilor, discompune lumina soarelui, aflã limba ce au vorbit-o asirienii, numãrã biblioteca lui Ptolomeu şi desleagã un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

    E în aceasta … mîntuirea ?

    Fi-va omenirea cultã, omenirea ştiutoare mai bunã decît cea neştiutoare?

    Dupã cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.

    Va rãmînea într-adevãr un tezaur în urma generaţiilor, însã totuşi, omul armei si acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

    De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust rãspunde :

    ,,Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

    Vin zile de înviere şi trec. Ici se salutã oamenii cu „Surrexit ! Verc Surrexit !”, dincoace cu „Hristos Voscres !” şi în toate limbele pãmîntului se repetã acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust:

    „Die Botschaft hõr’ich wohl,  allein mir fehlt der Glaube /”

    Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învãţãtura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al cãror numãr mic este ; dar pentru acea neagrã mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gurã şi cu ura în inimã, cu faţa zîmbind si cu sufletul înrãutãţit, el n-a înviat niciodatã, cu toate cã si ei se închinã la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînã la moarte sute de mii fãrã de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe mãsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai uricioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate cã, dupã orice crimã comit, s-aruncã înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertãtorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştinã: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.

    Dar rãmîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodatã acea zi din care sã se-nceapã veacul de aur al adevãrului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine sã se creadã în sosirea ei, pentru ca sã se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminãm prin sãrbãtoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urãsc pe noi şi iertãm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:

    „Christos au înviat!”

    [Mihai Eminescu, 16 aprilie 1878 ]


Urmărește filmele:
Iisus din Nazaret - Regia Franco Zeffirelli
Patimile lui Hristos (The Passion of the Christ) - Regia Mel Gibson

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu