Parabola fluturelui

Într-o zi, într-un cocon a apărut o mică gaură. Un om, care trecea din întâmplare prin preajmă, s-a oprit cîteva minute pentru a observa fluturele care se forţa să iasă prin această gaură mică. După multe încercări se părea că fluturele s-a resemnat şi gaura rămăsese la fel de mică. Părea că fluturele a făcut tot ce putea şi nu mai era în stare de nimic altceva. Atunci omul a decis să ajute fluturele: a luat un cuţit şi a deschis coconul. Fluturele a ieşit imediat. Însă corpul acestuia era slab şi anemic; aripile sale erau puţin dezvoltate şi aproape că nu se mişcau.

Omul a continuat să observe crezînd că dintr-un moment în altul aripile fluturelui se vor deschide şi vor putea suporta greutatea proprie pentru ca acesta să poată zbura. Acest lucru nu s-a întîmplat! Fluturele şi-a trăit restul vieţii tîrindu-se pe pămînt, cu corpul său slab şi cu aripile chircite. Nu a putut zbura NICIODATĂ!

Ceea ce omul prin gestul său de bunătate şi prin intenţia sa de a a juta, nu a înţeles că trecerea prin gaura strîmtă a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele să trimită lichidul din corpul său către aripi pentru a putea zbura. Era chinul prin care viaţa îl punea să treacă pentru a creşte şi pentru a se dezvolta. Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viaţă. Dacă ni s-ar permite să trăim viaţa fără a întîlni dificultăţi, am fi limitaţi. Nu am putea fi atât de puternici cum suntem. Nu am putea zbura niciodată!