"Sunt epoci în care nu poti inainta decat mergand contra curentului" - Mircea Eliade
Home » , » Represiune şi cultură civică

Represiune şi cultură civică

La Pungeşti, un bătrân a fost lăsat să zacă într-un şanţ cu noroi, iar jandarmii au refuzat, sub ochii rudelor acestei victime, să permită echipajul Salvării a-i acorda primul ajutor. Mai târziu s-a dovedit că fusese un infarct şi numai norocul (unii ar spune Dumnezeu) i-a salvat viaţa acelui om. Despre această acţiune a forţelor de ordine, Prim-ministrul a afirmat că a fost corectă, în faţa unor provocări “atât de grave” ca acelea din comuna vasluiană.

La Bucureşti, mai mulţi apărători ai Roşiei Montana i-au cerut socoteală Ministrului Culturii pentru participarea deliberată la distrugerea celui mai preţios sit arheologic minier din perioada dacică şi romană, în speţă pentru refuzul de a da semnătura pentru înscrierea pe lista tentativă UNESCO, în condiţiile în care acest peisaj cultural îndeplineşte nu o singură condiţie (cât ar fi suficient), ci patru dintre cele stipulate de organizaţia patrimoniului mondial. În clubul unde ar fi trebuit să se discute despre situaţia culturii române în 2013, moderatorul discuţiei, Ion Bogdan Lefter, a interzis subiectul Roşia Montana, adresându-i-se ministrului cu ‘dragă Daniel’ şi asigurându-se că îi creează condiţiile necesare pentru a-i sfida în continuare pe cei care voiau să-i pună întrebări. La ieşire, spiritele au fost vădit agitate, vocile puternice, s-a scandat, s-a cerut demisia… dar, aşa cum se vede din toate înregistrările video, nimeni nu l-a atins propriu-zis pe ministru. Luneta maşinii a fost spartă în condiţii care rămân de lămurit, în orice caz momentul ‘prăbuşirii’ ei a coincis cu trântirea portierei de către ministru.

Despre acest din urmă eveniment, atât prim-ministrul cât şi preşedintele şi alţi oameni politici au declarat că e inadmisibil. Că s-a trecut linia roşie. A început o anchetă de o duritate fără precedent, tuturor contestatarilor ministrului sugerându-li-se că pe unii dintre ei i-ar putea paşte, atenţie, închisoarea de la 2 la 7 ani – să ne amintim: pentru o lunetă a cărei valoare a fost estimată de Ministerul Culturii la… 4000 de lei.

Concluzia e una simplă ca lumina zilei: cetăţeanul Barbu e un cetăţean mult mai de soi decât cel lăsat să cadă în moarte, sub ochii consătenilor şi ai rudelor. Orgoliul unui ministru corupt şi demonstraţia de forţă a autorităţilor sunt infinit mai importante decât viaţa-moartea unui simplu ţăran. Statul nu mai e un apărător al egalităţii în faţa legii; dimpotrivă, organismele lui transmit explicit un mesaj de discriminare: cei ‘de jos’, chiar dacă, sau tocmai fiindcă nu fac altceva decât să spună adevărul ori să-şi apere drepturile, vor fi striviţi; în schimb, oamenii Puterii vor fi apăraţi până şi de consecinţele… morale ale acţiunii lor. Ei nu trebuie atinşi nici măcar cu o floare. (Să nu uităm de presa dementă care a ‘raportat’ iniţial cum că Barbu ar fi fost atacat cu pietre, folosind sintagme de genul “violenţă fără precedent” referitor la un caz, oricum am lua-o, pur şi simplu minor.)

……………………………..

Vreau să le propun românilor implicaţi, ca organizatori sau simpli participanţi, în protestele acestei toamne-ierni (fiindcă sper ca până la primăvară să avem un alt guvern, şi cred serios că ar trebui să introducem în discuţie sintagma, până acum evitată, alegeri anticipate), un concept care iniţial poate părea o… găselniţă retorică. Dar, pe de o parte, Puterea nu procedează altfel atunci când încadrează cazul Barbu într-o zonă de penal foarte gravă, sau când elimină din legea Roşiei Montane numele localităţii şi al companiei, găsind alte formulări pentru acelaşi fond anticonstituţional. Iar pe de altă parte, că vă place sau nu, mă consider intelectual şi om-de-cultură, sau cel puţin un specialist care lucrează de mulţi ani deja în câmpul ştiinţelor culturii, aşa încât pretind ca opiniile mele în domeniu să fie nu acceptate necondiţionat (asta ar constitui contrariul absolut al spiritului epistemic din aceste ştiinţe), ci ascultate/ cântărite.


Vreau să vă propun pentru tot ce s-a întâmplat la nivel de manifestări publice, ca şi, mai ales, pentru ce urmează să se întâmple, eticheta cultură civică, sau chiar cultură a protestului. Şi nu e, în viziunea mea, o chichiţă sau o şmecherie care să ne mute de la fond la formă. Da, problema Roşiei Montana, ca şi cea a gazelor de şist sau alte teme ‘ardente’ deja apărute ori în pregătire (oamenii din Educaţie anunţă lucruri spectaculoase pentru luna noiembrie), sunt lucruri concrete, adânci, care merită toată atenţia în calitatea lor de fapte în sine. Însă toate aceste crize, din toate aceste domenii separate, constituie în opinia mea simptome ale aceleiaşi deficienţe structurale: lipsa culturii politice în România.

Cred că ultimii mulţi ani (cine ştie? poate chiar de la Revoluţie încoace… poate de asta crede tot mai multă lume că acum e necesar un ‘alt’ decembrie ’89) au adâncit şi lărgit enorm prăpastia dintre populaţie în întregul ei, cu ‘agenda’ ei complexă şi variată, şi clasa politică devenită o lume-în-sine. Tot aşa cum, să zicem, există o lume a fotbalului cu reguli şi organizaţii proprii, cu bătălii şi transferuri şi, uneori, chiar corupţie, avem în România un joc de copii mari, care ‘operează’ într-o Ligă numai a lor, scuipându-se şi păruindu-se unii pe alţii, fără nici o brumă de atenţie la ceea ce se întâmplă în afara terenului. Dar, ca în eminentul roman al lui Orson Scott Card, Ender’s Game, ceea ce jucătorilor li se pare un simplu sport are consecinţe cum nu se poate mai concrete în lumea reală. Cu diferenţa, esenţială, că politicienii noştri sunt cum nu se poate mai departe de inocenţa ‘soldaţilor’ astrali din cartea pomenită.

Ceea ce a început ca un simplu clivaj al unui strat (al reprezentanţilor) care în mod normal ar fi trebuit să se înrădăcineze în cel de dedesubt (al populaţiei) a devenit azi o despărţire categorică. Asistăm la o autonomizare a politicienilor care, tocmai, a ucis orice fărâmă de cultură politică – asta dacă vom fi avut vreodată aşa ceva în România.

Într-un anume sens, ceea ce se întâmplă acum pe străzi şi în pieţe e un fenomen cum nu se poate mai firesc: vidul dintre cele două ‘pături’ se cere umplut, iar societatea civilă organizaţional-instituţională (mult-hulitele, de către toţi politicienii, ONG-uri) nu mai poate face asta singură. Deci o importantă, cantitativ dar mai ales calitativ, parte a populaţiei face inerent acest pas.

————————

Personal, voi invoca de aici înainte pentru toate intervenţiile mele în spaţiul public acea parte din Legea adunărilor publice care exceptează de la necesitatea declarării prealabile manifestările culturale. Personal, în cât mai multe dintre luările mele de cuvânt, fie ele la proteste sau în texte scrise, voi vorbi tot mai accentuat despre faptul că, peste şi întrucâtva mai important decât temele ‘punctuale’ ale fiecărei manifestaţii, ea (manifestaţia) e un exerciţiu, un flash-mob educativ în formarea cetăţenească a românilor.


Lipsa de cultură politică a politicienilor e virusul cel mai periculos care a contaminat societatea românească; sper din toată inima că nu suntem, ca ţară, în septicemie. Nici cultura civică, atâta câtă este, oferită de instituţiile tradiţionale de tip ONG, nu poate deocamdată (şi probabil nu va putea vreme de luni sau ani de zile) oferi superstratul necesar pentru o mai bună viaţă a cetăţenilor, nici substratul pentru ca politicienii să fie aduşi cu picioarele pe pământ. Rămâne, tocmai, ca un soi de ultimă salvare, cultura protestului: trebuie să exersăm, să testăm, să dezbatem, să îmbunătăţim, să exercităm iar şi iar ieşirea în stradă, nesupunerea civică şi… da, da, ne-stimaţi guvernanţi, limita legii.

Invoc anticipat, pentru toate amenzile sau sancţiunile pe care v-ar putea trece prin minte să mi le daţi mie sau colegilor mei de prin alte oraşe (la ‘faza’ asta, Clujul pare a fi încă unul din locurile cele mai civilizate şi normale-la-cap din ţară), argumentul stimulării sau participării la o manifestaţie culturală. Nu declarăm prealabil, aşadar, nimic. Ne educăm pe noi înşine şi vă forţăm, astfel, să vă educaţi şi voi. Şi aşa vă comportaţi ca nişte analfabeţi într-ale respectului faţă de alegători.

Aşa că, dragi ‘conducători’ şi dragi braţe înarmate ale conducătorilor, NU sunt un agitator, NU sunt un lider, nici politic şi de nici un alt tip; sunt un profesor de democraţie, sau fiindcă şi expresia asta e prea orgolioasă… sunt un organizator de seminarii despre ce e normalitatea socială. Vă deranjează că aceste seminarii se desfăşoară în piaţa publică sau uneori, din cauza mulţimii de participanţi, blochează preţioasele dumneavoastră căi de acces? Asta este!

Veţi învăţa repede, sau va trebui să vă obişnuiţi cu o Românie tot mai auto-educată, tot mai conştientă. Mai mult: dacă nu veţi învăţa destul de curând, veţi fi daţi afară din clasă… ca nişte repetenţi ce sunteţi.

Cornel Vîlcu - Active watch

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu