Judecătorul – marionetă Ionuț Matei și tenebroasele sale legături cu lumea interlopă (II)
de profesor yoga Nicolae Catrina
Citiţi
prima parte a acestui articol
Cazul
Cămătarilor (pe care l-am prezentat datorită implicării foarte mari în
el a judecătorului Ionuț Matei și care dovedește, de asemenea, cât de
corupt și cât de șantajabil este acest magistrat) nu este însă, din
nefericire pentru cetățenii cinstiți ai României, deloc singular, iar
tentaculele mafiei ce subjugă justiția românească sunt mult mai
numeroase. În acest sens, celebrul „Raport Căpățână”, din anii ’93-’94,
menționează numele unor celebri generali și colonei de poliţie care au
avut relații foarte strânse de colaborare cu lumea interlopă și cu
rețelele de crimă organizată (de la traficul de mașini de lux până la
rețelele de prostituție și de droguri). Generalii Nițu, Medrea, Suceavă,
Voicu, coloneii Petre, Șoricică și mulți alții, au apărut în acel
raport în legătură cu care s-au făcut unele cercetări la Parchetul
militar. Cu toate acestea, în cele din urmă, respectivele cercetări au
fost finalizate cu decizia de neîncepere a urmăriri penale (NUP) pentru
absolut toți cei implicați!!!
Referitor la
situația generală a sistemului mafiot (care mai este cunoscut și prin
sintagma, des uzitată în presă, de „sistem ticăloșit”) care a acaparat
în tentaculele sale atât justiția, cât și structurile puterii din
România, unul dintre extrem de puținii temerari care au avut curajul să
se lupte cu această „caracatiță”, generalul de poliție Ion Pitulescu
(autorul volumului „Crima organizată. Al treilea război mondial?”, în
care descrie lumea interlopă din România) a declarat, într-un interviu
de presă:
„Am avertizat public că România este în pericol să
devină un stat mafiot, iar pericolul acesta s-a transformat deja în
realitate”.
După cum remarca el însuși,
la scurt timp după ce a început să acționeze în sensul destabilizării
și destructurării rețelelor mafiote, rolul său în cadrul Poliției a
devenit din ce în ce mai periferic.
„Chiar dacă – afirmă el în acel
interviu – eu aveam un grup de ofițeri corecți și devotați, îți trebuie
și sprijin din sfera guvernului, a politicului. Or, din partea asta nu
am avut decât bruiaje. Practic, când mi-am dat demisia mi-am dat seama
că era imposibil să continui ceea ce începusem. Am crezut că, poate,
trăgând un semnal de alarmă voi contribui mai mult la o schimbare decât
dacă aș fi rămas în aceleași condiții mai departe. Nu trebuie prea mare
tehnică să-i pui la respect [pe mafioți]. Trebuie doar oameni corecți și
cu voința de a face ceva. Nu este un mare secret în a combate
organizațiile astea mafiote. Trebuie doar să se vrea. Frații Cămătaru au
fost arestați pe dosarul acela făcut atunci, pe vremea mea. De ce le-a
trebuit atâta până acum ca să facă acest lucru? Nu s-a vrut, pentru că
ăștia au niște relații fantastice, de nici nu vă gândiți. Sau luați-i pe
ceilalți [interlopi], celebrul clan Duduianu. Toți au avut dosar, toți
au fost prinși în flagrant, reținuti, arestați o perioadă și ajunși în
fața instanțelor. Instanțe care, cu nonșalanță, i-au pus în libertate.”
La întrebarea reporterului: „Cum
au reușit acești lideri ai lumii interlope să-i corupă pe cei din
poliție, pe politicieni, ca ulterior să ajungă ei sa-i controleze pe
politicieni?”, generalul Pitulescu răspunde:
„În primul
rând, cu bani sau alte avantaje materiale. Categoric, la ei, forța
banului a făcut totul. După aceea, au știut cum să-i șantajeze pe unii:
fie că le-au băgat pe gât o prostituată, fie că le-au rezolvat o
problemă, o mașină mai ieftină, un serviciu mai ieftin. Păi, de fapt, să
știți că fiecare clan mafiot are avocații lui, pe care îi plătește
chiar dacă nu au proces sau vreo cauză pe rol. Ei își rețin o parte din
câștiguri și-și plătesc avocații care, la o adică, îi vor apăra. Sau
alte personalități care le pot acorda vreun sprijin.”
Cazul
generalului Pitulescu este însă unul, am putea spune, aproape benign,
datorită funcției foarte mari pe care el o deținea anterior în cadrul
Poliției. Cel mai adesea însă, pentru temerarul (fie el polițist,
procuror, judecător etc.) care îndrăznește să se lupte cu acest uriaș
sistem mafiot care a acaparat România, lucrurile devin din ce în ce mai
complicate și în cele din urmă, din cauza marginalizării sale, sau din
cauza măsurilor pe linie administrativă ce se iau împotriva sa ori, în
anumite cazuri, din cauza amenințărilor foarte serioase la viața lui, el
nu mai poate merge mai departe.
În această
direcție, unul dintre cele mai mediatizate cazuri a fost acela al
maiorului de poliție Adrian Patu, care a dat în vileag legăturile
șefilor săi de la Poliția Lugoj cu traficanții de droguri și cu mafia
țigănească. Și totuși, deși acest curajos și integru ofițer de poliție
și-a acuzat superiorii ierarhici (aducând dovezi foarte clare în această
privință) de trafic de influență, de corupție și de abuz în serviciu,
toate aceste acuzații au rămas complet necercetate până în ziua de azi
(ceea ce este complet ilegal, deoarece este obligația celor în drept să
verifice toate reclamațiile și plângerile cetățenilor)! Altfel spus,
nimeni nu a vrut să ia în seamă (tocmai pentru că se știa foarte bine că
cele spuse de acel ofițer sunt perfect adevărate!) respectivele
acuzații. Dar culmea nedreptății și a sfidării legii a fost aceea că
maiorul prea „vorbăreț” a fost mutat disciplinar undeva la țară (în
comuna Făget). Și, întrucât el nu s-a potolit și a continuat să
vorbească și de acolo, în cele din urmă „i s-a închis gura” complet,
prin fabricarea împotriva sa a unui dosar penal pentru „sustragere de
documente”!!
Într-un articol publicat în
„Cotidianul” în data de 19 iulie 2009, ziaristul Daniel Vighi
radiografia, cu o mare luciditate și cu mult curaj situația tragică în
care se află justiția din România contemporană:
„Știu din surse
de la fața locului că justiția românească este și acum prizoniera
serviciilor secrete. O să mă întrebați cine o ține în captivitate! Am un
răspuns pe care mi l-a dat un judecător: SRI! Este
inadmisibil, josnic și umilitor ca un judecător să fie încă amenințat de
spectrul noilor dosare de informator sau, mai abitir, de ofițer
acoperit. Nu pot accepta ideea ca magistrații să fie cozile de topor ale
serviciilor secrete și astăzi. Dacă ieri erau, pentru că așa cerea
regimul comunist, astăzi menținerea lor în șerbia nimicitoare a unor
vinovății există doar pentru a perpetua răul public al controlului
ascuns al magistraturii românești și, implicit, al dreptății.
Repet
ceea ce am aflat din interiorul magistraturii, și anume faptul că se
condiționează avansarea în sistem de apartenența la SRI. Sunt indignat
și mărturisesc că nu am posibilitatea de a dovedi această gravă
încălcare a independenței justiției, nu am nimic decât acea mărturie
înfricoșată care se teme pentru scaun.
De fapt, mi se pare logic ca
fostele structuri de Securitate, care au jefuit țara în anii ’90, să
caute prin toate mijloacele să pună sub control justiția. Astăzi putem
spune că, dacă a fost cândva o revoluție, aceea s-a întâmplat cu tot cu
morții ei tineri pentru ca asasinii lor să poată jefui în libertate.”
Într-adevăr,
unul dintre cele mai grave aspecte ale acaparării justiției de către
structurile fostei Securități îl constituie faptul că marea majoritate a
vechilor colaboratori (sau altfel spus, turnători) la Securitate au
fost menținuți în cadrul puterii judecătorești. Această situație este
agravată și de faptul că nu există nici până în ziua de azi o lege care
să stabilească incompatibilitatea dintre statutul de magistrat și
colaborarea cu vechile servicii secrete comuniste. Spre exemplu, cum ar
putea fi imparțial un judecător de la Curtea de Apel București care a fost dovedit informator al Securității,
în a judeca dosarul fostului ministru al justiției (din perioada lui
Adrian Năstase), Rodica Stănoiu, de colaborator al Securității?! Sau –
așa cum subliniază profesorul Gabriel Andreescu în cartea sa „MISA, radiografia unei represiuni”
– este notoriu în lumea justiției cazul lui Ioan Ionescu, judecător la
Înalta Curte de Casație și Justiție: în perioada 1964-1967 el a fost
ofițer de Securitate în cadrul Direcției a III-a, după care a lucrat la
Securitatea Municipiului București, parcurgând gradat toate treptele
magistraturii, ajungând și rămânând în final la ÎCCJ, până când, recent,
și-a dat singur demisia.
Această veritabilă „caracatiță” a
mafiei alcătuite din vechile și noile structuri oculte ale puterii se
menține nu numai prin influența tacită și prin sprijinul discret al
politicului, ci și „din interior”, chiar prin intermediul unor sentințe
judecătorești. În acest sens, ziaristul Silviu Sergiu scria în
Evenimentul Zilei (numărul din 18 februarie 2009):
„După blocarea
procesului de deconspirare a foștilor securiști, sistemul judiciar
ticăloșit mai obține o victorie împotriva normalității și a statului de
drept. Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) nu mai poate publica
mapele profesionale ale magistraților. Curtea de apel București a
stabilit că informațiile de acest gen nu sunt de interes public!!
Motivarea
instanței este penibilă și revoltătoare: «Distrugerea prestigiului
individual al unui magistrat, chiar dacă legea îi dă acestuia dreptul să
rămână în sistem în ciuda greșelilor comise, este o tratare lipsită de
profesionalism a rolului magistratului în societate». Cu alte cuvinte:
publicarea erorilor comise de magistrați duce la distrugerea încrederii
în justiția din România!”
În strânsă
legătură cu aceste dezvăluiri, este important să amintim aici că ancheta
Parchetului Militar ce a fost realizată de generalul Dan Voinea a
dovedit că persoanele implicate în represiunea brutală a yoghinilor
(care a început odată cu descinderile din 18 martie 2004) erau membri ai
Serviciului Român de Informații, ai Ministerului de Interne, ai
Institutului Medico-Legal și ai Parchetului. Este însă profund
semnificativ faptul că raportul lui Dan Voinea precizează cu claritate: „principalul
supraveghetor al școlii de yoga MISA, principalul coordonator al
polițiștilor, jandarmilor și chiar al procurorilor erau anumite cadre
ale SRI, care de fapt erau provenite din fosta Securitate”!!!
„Acești ofițeri – adaugă raportul citat – au
continuat să-și facă treaba la fel ca și înainte de ’89, deci nu i-a
deranjat nimeni. Au continuat să investigheze aceleași dosare pe care
le-au construit tot ei, înainte de ’89, împotriva acelorași persoane.”
Poliția
politică a fost însă vigilentă și a reacționat prompt la dezvăluirile
publice ale generalului Voinea. Astfel, imediat după aceste afirmații
publice ale lui Dan Voinea, atât el, cât și echipa cu care lucra la
acest caz au fost atenționați de anumite persoane din conducerea
Ministerului Justiției și a Parchetului General asupra direcției în care
se îndrepta ancheta! Ulterior, deoarece Dan Voinea și-a continuat
netulburat cercetările în scopul aflării adevărului, a fost demarată o
anchetă disciplinară împotriva sa și, întrucât presiunile la care era
supus erau tot mai mari, el fost nevoit în final să părăsească
instituția!
Prin ancheta corectă și obiectivă pe
care a întreprins-o, se poate spune că generalul Dan Voinea a fost și a
rămas până în prezent singurul reprezentant al
structurilor de ordine care a dezvăluit (chiar dacă numai parțial, dată
fiind graba cu care Ministerul Justiției și Parchetul General au făcut
totul ca să-i „închidă gura”) gravele abuzuri, discriminări și
nedreptăți la care a fost supusă de-a lungul a peste 20 de ani Școala de
yoga MISA și fondatorul ei, Gregorian Bivolaru.
O
altă dovadă a implicării masive a Serviciului Român de Informații (SRI)
în întreaga acțiune de opresiune, de persecuție, de linșaj mediatic și
de distrugere a școlii de yoga MISA și de condamnare a lui Gregorian
Bivolaru este dată de așa-zisele „probe” care au fost oferite de
interceptarea ILEGALĂ a unor convorbiri telefonice ale
lui Gregorian Bivolaru. Astfel, deși dosarul lui Gregorian Bivolaru de
la ÎCCJ are ca obiect infracțiuni de drept comun, Parchetul a depus ca „probă” convorbiri telefonice interceptate în anii 2002-2003 în baza unei legi privitoare la siguranța naţională!
Mai mult decât atât: procurorii (care au primit de la SRI aceste
„probe”) au menționat chiar ei în instanță că respectivele mandate de
interceptare fuseseră emise înainte de începerea urmăririi penale din acest dosar. Prin urmare, conform legii, această probă este ilegală!!!
Și este important de precizat, referitor la aceasta, că CEDO a
sancționat în mod repetat România pentru situații similare, pe care le
consideră o gravă violare a dreptului la viața privată.
În
fața unui astfel de abuz strigător la cer, Gregorian Bivolaru a făcut
mai multe plângeri, a depus inclusiv o cerere la SRI pentru dezvăluirea
persoanelor care au decis acele interceptări și a motivării acestora
(altfel spus, pe ce bază s-au făcut acele interceptări și mai ales de ce
– din moment ce ele au fost motivate de „siguranța națională” – au fost
ulterior introduse într-un dosar de drept comun). Nici până în ziua de
azi SRI nu a oferit niciun răspuns iar toate plângerile respective au
fost (contrar legilor țării) complet ignorate!
Pentru
a ilustra această uriașă și revoltătoare discriminare la care este
supus Gregorian Bivolaru, se cuvine să arătăm că în nenumărate alte
cazuri autoritățile nu numai că nu „se fac că plouă”, dar chiar se
autosesizează și deschid ele însele (fără să existe nicio plângere
oficială în acest sens) anchete de stabilire și de pedepsire a celor
responsabili cu astfel de interceptări ilegale! Un exemplu foarte recent
în această direcție, care se aseamănă din multe puncte de vedere cu
acela al lui Gregorian Bivolaru este legat de inițiativa Senatului
României din data de 8 aprilie 2013 de a înființa o comisie de anchetă
privind interceptarea convorbirilor telefonice ale judecătorului CEDO
Corneliu Bârsan pe mandat de siguranță națională.
În textul oficial al creării acestei comisii, se arată:
„În
data de 13 martie 2013, Comisia pentru exercitarea controlului
parlamentar asupra SRI s-a autosesizat în baza dezbaterilor din
mass-media. Concluzia rezultată în urma verificărilor efectuate de
comisie este aceea că domnul Corneliu Bârsan nu a făcut obiectul
niciunui act de autorizare emis în condițiile legii nr. 535/2004 privind
prevenirea și combaterea terorismului și nu a constituit obiectul unei
preocupări informativ-operative din partea SRI, direct sau în cooperare
cu alte instituții”.
Obiectivele comisiei privesc „inventarierea
și studierea tuturor documentelor oficiale vizând acest caz,
verificarea modului în care s-a dat aprobarea acestor interceptări și
temeinicia motivelor, audierea persoanelor implicate, modul în care au
fost respectate deciziile CEDO în materie.”. Comisia de anchetă a fost formată din 12 membri și a avut ca termen pentru depunerea raportului data de 30 iunie 2013.
Iată
deci cu câtă celeritate „se mișcă” lucrurile într-un caz relativ
similar, dar cu câtă indiferență și chiar ostilitate tacită
(pasiv-agresivă) este tratat cazul – de o nedreptate cu mult mai
flagrantă decât acela al judecătorului Bârsan – lui Gregorian Bivolaru!
Revenind
acum, în finalul acestui articol, la judecătorul Ionuț Matei, se poate
spune că acest magistrat, „prieten” al celor mai temuți mafioți din
România, a evitat sistematic în cazul lui Gregorian Bivolaru să
recunoască faptele, preferând în locul lor „prezumții de fapte”,
presupuneri fără substanță prin care a încălcat în mod flagrant codul de
procedură penală, deși acesta subliniază foarte clar că adevărul nu se
poate stabili pe baza denaturării probelor ori pe diferite presupuneri,
deducții și păreri. Iar atunci când vinovăția unui om nu este stabilită
cu certitudine, prezumția de nevinovăție este aceea care trebuie să
împiedice pronunțarea unei hotărâri de condamnare, indiferent de
părerile sau prezumțiile organelor judiciare.
Prin
tratamentul profund discriminator aplicat lui Gregorian Bivolaru și
apărării acestuia, magistratul Ionuț Matei a dovedit din plin, la
fiecare dintre termenele de judecată de la ÎCCJ, că pentru el
prezumțiile de fapte sunt fapte, sau că prezumțiile procurorilor – deși
acestea nu au fost dovedite niciodată, întrucât nu sunt altceva decât
minciuni însăilate la repezeală pentru a da o impresie de legalitate
unui proces fabricat și instrumentat politic – sunt „probe zdrobitoare”
ce atestă „vinovăția” lui Gregorian Bivolaru. Toate acestea au fost
confirmate mereu și mereu (cam la fiecare termen de judecată) și de
atitudinea de vădită desconsiderare față de inculpat și de apărarea
acestuia, precum și de limbajul disprețuitor (chiar jignitor uneori) la
adresa martorilor apărării.
Din toate aceste
aspecte pe care le-am prezentat aici – multe dintre ele absolut
incredibile pentru o justiție care afirmă că este liberă și corectă –
rezultă cu claritate că procesul lui Gregorian Bivolaru reprezintă cu
mult mai mult decât un caz oarecare de stabilire a vinovăției sau
nevinovăției unui om. Prin amploarea și prin forțele care au fost
implicate aici, se poate spune că acest proces este de-a dreptul
emblematic pentru România postcomunistă. Iar presiunile, discriminările
și însuși modul discreționar și abuziv în care a fost instrumentat acest
proces la ÎCCJ de către „completul negru” condus de judecătorul Ionuț
Matei, dovedesc cu prisosință faptul că justiția din România se află
încă foarte departe de idealul unei justiții drepte, independente și
obiective, în fața căreia toți cetățenii țării sunt egali. Toate acestea
dovedesc de asemenea că justiția este în continuare aservită (prin
numeroșii magistrați, îndeosebi aceia aflați în poziții înalte de
conducere, ce se prostituează din punct de vedere profesional) atât
politicului, cât și anumitor structuri oculte ale puterii (dintre acestea, un rol extrem de important avându-l SRI).
Justiția
românească încă poartă din greu, chiar în nucleul ei, „moștenirea”
regimului dictatorial comunist, în care nu există respect pentru actul
de justiție dar, în schimb, domnește fie bunul plac al unor judecători,
fie diferitele idiosincrasii ale acestora, fie puterea nemiloasă a
șantajului în fața căreia acești judecători corupți (și, tocmai de
aceea, profund șantajabili) nu au nicio opțiune în afara ascultării
obediente a ordinelor celor care îi șantajează. Aceasta este în
realitate o pseudo-justiție, în care chiar și dreptul elementar la
apărare este batjocorit dacă judecătorul primește (de la „eminențele
cenușii” care îl dirijează din umbră, întocmai ca pe o marionetă)
ordinul să-l condamne oricum – vinovat sau nevinovat, nu contează – pe
cel învinuit.
Este semnificativ să cităm chiar
cuvintele lui Ionuț Matei, care au fost consemnate în instanță în timpul
unui termen al procesului lui Gregorian Bivolaru, în momentul în care,
adresându-se unuia dintre avocații lui Gregorian Bivolaru, el s-a scăpat
și a dovedit atunci modul total incompatibil cu o justiție corectă în
care acest judecător gândește: „NU VĂD LIMITELE ÎN CARE DUMNEAVOASTRĂ
EXERCITAȚI DREPTUL ACESTA NENOROCIT LA APĂRARE!”...
Sursa: yogaesoteric
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu