"Sunt epoci în care nu poti inainta decat mergand contra curentului" - Mircea Eliade
Home » , , , » Yoghinii si regimul comunist - III

Yoghinii si regimul comunist - III

Extrase din cartea "Reprimarea miscarii Yoga in anii '80" de Gabriel Andreescu

Cititi si:
Fragmente din marturiile Gabrielei si Mihaelei Ambarus (Yoghinii si regimul comunist - I)

Fragmente din mărturia Angelei Maria Mayer (Yoghinii si regimul comunist - II)

Fragmente din mărturia Angelei Maria Mayer - continuare
În acele aproape saizeci de ore de interogatoriu cred ca am vazut treizeci de persoane, însa doar pe doua sau trei dintre acestea de doua ori. îmi aduc aminte de o tipa foarte bine îmbracata, despre care am aflat ani de zile mai târziu ca este matusa unui cursant de-al nostru de dupa Revolutie. Aceasta matusa, securista si nevasta de securist, venea în camera de ancheta superaranjata, mirosind a parfum frantuzesc si ma privea cu o aroganta extraordinara, de parca eram ultima fiinta din univers. Eu eram stoarsa de oboseala, aveam gleznele umflate butuc, de atunci am probleme serioase daca stau mult în picioare.


Prima noapte a fost cea mai rea. Nu am avut voie sa stau deloc pe scaun, nu am avut voie sa dorm si m-au batut de am facut pipi pe mine. Sunt lucruri pe care nu le poti controla când durerea e prea mare. Aceasta matusa securista a venit special si în camera în care îl bateau pe Grieg la talpi si peste organul genital. A venit sa vada daca... e bine dotat. Cursantul nostru mi-a povestit ca a aflat asta de la ea si ca femeia i-a precizat atunci : „Da, e un tip foarte bine dotat". Oamenii care intrau la ancheta erau instruiti. În prima jumatate de ora îti explicau ce gunoi al societatii esti. În etapa urmatoare îti dadeau foarte clar de înteles: „Daca declari ce vrem noi sa declari, poate mai ai o sansa sa te reabilitezi în societatea noastra". Era o strategie foarte abila, prima data sa genereze o cadere a încrederii în sine, sa declanseze un razboi al nervilor. Apoi ziceau cu un ton care parea întelegator: „Hai, spune-ne nu stiu ce! Hai, daca declari, te ajut eu sa iesi din fundatura în care te-ai bagat din cauza lui Bivolaru". Iar când nu declarai ce voiau ei se înfuriau, te loveau si începeau din nou sa te ameninte. Unul dintre anchetatori mi-a spus la un moment dat exasperat ca nu scriam nimic : „Sunteti mai rai decât martorii lui Iehova".

Duminica a venit Grigorescu acela. Luasem carnetul de conducere cu o zi înainte sa ma aduca la Capitala si l-au gasit printre actele mele. M-a amenintat ca vorbeste la Militie sa nu-mi mai dea carnetul de conducere. Se pretau la orice gen de santaj. A fost uimitor pentru ei ca nu am declarat nimic împotriva nimanui, chiar am putut sa am simtul umorului. „Grieg e paranoic, Claudiu e schizofren", am spus în gluma, „care e diagnosticul meu?".

Grigorescu a insistat sa scriu ca am vazut când Grieg s-a întâlnit cu Nicusor în Piata Universitatii. Pâna la urma am scris ca i-am vazut. Am avut probleme de constiinta dupa aceea, dar mai târziu am aflat ca nu a contat în nici un fel declaratia aceea, de fapt nu aveau cum s-o foloseasca pentru a aduce vreo acuzatie. Grigorescu mi-a spus la un moment dat în zilele acelea ca el nu se opreste pâna n-o sa-l distruga pe Grieg : „Omul asta e terminat, nu ma las pâna n-o sa fie în puscarie pentru tot restul vietii!". Vorbea furios, era realmente ceva personal.

Securistii care l-au urmarit pe Grieg în perioada '84-'85 îi aranjau un dosar cum ca a vrut sa-l omoare pe Ceausescu. Dar totul se pare ca era mult mai vechi, aflasem ca Grieg a avut prima data probleme când era în clasa a douasprezecea. În '84-'85 când îl închisesera si îi construiau dosarul pentru uneltire împotriva statului, Grieg a evadat. Au cazut niste capete atunci, probabil ca asa au ajuns unii securisti sa aiba o dusmanie personala. Voiau sa-l prinda cu ceva definitiv, sa-l înfunde pentru totdeauna, pentru ca avusesera probleme din cauza lui. Dupa evadare l-au prins din nou si Grieg a stat un an în puscarie cu lanturi la picioare, ca un criminal foarte periculos. În '85 a fost o iarna cumplita, la penitenciar erau geamuri sparte, unii detinuti au murit înghetati. Grieg i-a învatat pe cei din celula sa faca Uddhyana Bandha si Nauli, ca sa supravietuiasca frigului îngrozitor.

Trecusera, cred, doua zile si jumatate. „Poti sa pleci", mi-a zis Grigorescu duminica. Tin minte ca atunci când am iesit din camera aveam un sentiment straniu. Mergem prin cladirea pustie si mi-a trecut prin minte : „Ma împusca astia pe culoar". Când am ajuns afara nu mi-a venit sa cred ca sunt vie. Era 23 iulie 1989. M-am oprit la primul telefon public si am sunat acasa, dar nu raspundea nimeni. „Doamne, sa nu le fi facut ceva!", mi-a sarit inima atunci. Ai mei aveau deja aprobarea pentru emigrare, în ancheta ma întrebasera de ei, ma întrebasera si de viitorul meu sot, m-au amenintat ca o sa-i spuna de acuzatiile pe care mi le aduceau, sa nu mai pot pleca niciodata din tara. În timpul anchetei rezistasem psihic. Dar când am sunat acasa si nu raspundea nimeni, am intrat cu adevarat în panica. Aproape ca mi-a fost frica sa ma întorc. Am amânat momentul, ca sa nu descopar ca se petrecuse ceva ireparabil cu parintii si fratele meu. Într-un târziu m-am îndreptat spre casa prin Cismigiu. Abia mergeam. Niste batrâne asezate pe banci se uitau la mine. Aveam picioarele butuci, eram cu rochia murdara de pipi. Le-am auzit spunând: „Saraca de ea!".

Am ajuns pâna la urma la ai mei. Când mi-au deschis mi-a venit inima la loc. Fusesera tot timpul acasa, dar la o zi dupa ce ma ridicasera pe mine ne-au întrerupt telefonul si oricâte plângeri am facut l-am avut întrerupt o luna si jumatate, ca sa nu putem comunica, sa nu fim sunati, sa nu vorbim cu prea multa lume. Sa ne tina în tensiune, sa stim ca suntem la mâna lor. Când m-au vazut parintii au avut un soc. Ma pregateam sa fac baie si mama a început sa plânga si sa strige când mi-am dat jos hainele. Eram toata vânata. Fratele meu m-a luat de mâna si mi-a zis : „în clipa asta mergem la Medico-Legal". Eram frânta, dar am mers, cu troleibuzul. Nu am gasit pe nimeni, era duminica, ni s-a spus ca de-abia a doua zi vine cineva. Dar tata nu voise sa mergem la Medico-Legal, se gândea ca cine stie ce mai patesc daca se afla. M-a internat în sectia de Neurologie, sa ma scoata din casa, sa fiu mai protejata. S-a gândit el ca din spital n-ar fi putut Securitatea sa ma scoata oricum, era prea la vedere. Am dormit 20 de ore pe zi, câteva zile la rând. Am ramas o saptamâna acolo. Am revenit acasa si joi a venit Petrica Groza la mine. Mi-a spus sa depun plângere la Procuratura Militara, Grieg ne sfatuise pe toti sa facem asa. În momentul acela era un act de maxim curaj sa-i reclami pe securisti. Am avut discutii în familie, au vrut sa ma opreasca, în ideea ca îmi fac rau, dar i-am convins pe toti si tata a fost exemplar din momentul acela. A zis „Bine", am redactat vineri plângerea, iar sâmbata urma sa merg cu el la Procuratura Militara. Cât de prezent a fost Dumnezeu în ziua aceea! La 8 dimineata am redactat hârtia acasa, nu m-am dus la un birou specializat. Ce dactilografa îti scria o asemenea plângere pe atunci? Ca paraliza. Am scris-o de trei ori, s-a blocat masina, s-a rupt hârtia. Pâna la 10 si ceva am tot scris. De aceea am ajuns foarte târziu la Procuratura. Acolo, nimeni. Trebuia sa fie cineva, am insistat, am spus ca nu ne miscam de la poarta, sa-l sune pe procurorul de serviciu, sa-l sune acasa, e datoria lui sa vina, e în timpul serviciului. Am asteptat pâna la 12 si ceva. A venit procurorul de serviciu, a discutat cu mine, am cerut sa-mi dea numar de înregistrare pentru plângere. Am plecat pe la 13.00 de acolo. Tata m-a dus la Capsa sa mâncam. Am mai depus o plângere la Comitetul Central în care am scris ca ni se lua marturie sub bataie.

Când am ajuns acasa am aflat ca imediat ce iesisem dimineata pe usa venisera securistii sa ma duca la Rahova, asteptasera cât asteptasera si au plecat exact cu zece minute înainte sa venim noi. În mod normal ar fi trebuit sa lase un om la usa, sa pândeasca întoarcerea mea, dar nu era nimeni. Am plecat imediat la matusa mea, în muntii Apuseni, în satul fara lumina electrica. Am stat ascunsa toata luna august si m-am întors în 17 sau 18 septembrie. Acolo nu puteam comunica în nici un fel, era groaza ca nu stiu ce se petrece, tensiunea. Dupa 20 iulie n-am mai lucrat la Pitesti. Securitatea a venit la serviciu, îmi amintesc, cu putin timp înainte de ancheta, seful îmi spusese ca sunt precum fiica lui. Dupa ce au fost securistii acolo zicea ca sunt un element îngrozitor si mi-au întrerupt contractul. Ai mei au emigrat în luna septembrie. Primisem si eu aprobare pentru ianuarie 1990 si aveam nevoie de buletin. Am mers la Militia Capitalei, unde mi-l oprisera la ancheta din iulie. Atunci am fost obligata sa dau declaratie ca nu mai iau niciodata legatura cu Grieg. Mai târziu, am aflat de la Grieg ca în timpul anchetelor de la Rahova îl bateau si îi spuneau: „Bai, când o prindem pe Angela o rupem pentru ca a îndraznit sa faca chestia aia la Procuratura Militara, o rupem". Era semn ca îi deranjase foarte tare faptul ca am depus plângere, nu le-a picat bine. La Rahova a fost tortura continua. Eu am scapat.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu