Eminescu si Sufletul Neamului Romanesc

CÂT DE ”RETROGRAD” ESTE MIHAI EMINESCU?

Preluare de pe http://www.altermedia.info

Radu Mihai Crişan in dialog cu Irina Airinei

Motto: Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul. (Mihai Eminescu, «Românul» continuă şi acum…,Timpul, 2 noiembrie 1877, în Opere vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 3)

Textul care urmează reproduce integral precizările pe care le-am făcut asupra lucrării “Testamentul politic al lui Mihai Eminescu” – Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005 – în calitate de autor al ei, cu prilejul interviului pe care doamna dr. Irina Airinei, redactor la Radio România Cultural, mi l-a luat în ziua de 9 august 2005.

REZUMATUL ÎNTREBĂRILOR
I. De unde şi până unde îl scoateţi dumneavoastră pe Eminescu autor de testament politic?
II. Cine şi de ce consideraţi că ar avea interes să blocheze accesul publicului la scrierile, fie ele chiar politice, ale lui Mihai Eminescu? Vă număraţi, cumva, printre adepţii teoriei omniprezentei conspiraţii mondiale împotriva poporului român?
III. De când este Mihai Eminescu Dumnezeu?
IV. Dumneavoastră, ca cetăţean român, cu ce drept vă permiteţi să vă situaţi mai presus de lege, şi să definiţi naţiunea pe baza criteriului etnic, adică rasial? Şi doi: ce vă face să fiţi atât de sigur că Eminescu ar fi «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români»?
V. În privinţa rasismului, ce părere aveţi despre Eminescu ? Care este poziţia dumneavoastră faţă de acuzaţiile de xenofobie şi antisemitism care i se aduc?
VI. Sunteţi antisemit?
VII. Lămuriţi-mă două lucruri:
-primo: De ce marele geniu al scrisului, Eminescu, dacă a vrut într-adevăr să lase posterităţii un testament, nu şi l-a redactat singur, de-a ajuns acum necesar să i-l întocmiţi dumneavoastră?;
-secundo: Care este, până la urmă, “testamentul” politic eminescian?

***
Irina Airinei: Stimaţi ascultători, desigur, nu e o bucurie, dar nici un secret pentru nimeni, că timpul pe care ni-l putem permite a-l petrece hoinărind prin librării este din ce în ce mai puţin. Aşa se face că, atunci când reuşim să ne vedem ajunşi printre rafturile cu cărţi, primele, şi poate singurele, care ne stârnesc curiozitatea sunt cele cu titluri incitante şi coperte viu colorate. O astfel de prezenţă editorială este şi «Testamentul politic al lui Mihai Eminescu», lucrare apărută în această primăvară la editura bucureşteană Cartea Universitară.
Îmi place să sper că dumneavoastră, trăind ca şi mine într-o ţară în care încă din primele clase de şcoală ni s-a vorbit mereu despre Eminescu doar ca despre un mare poet, nu mă veţi judeca prea aspru dacă vă mărturisesc şocul sufletesc pe care mi l-a provocat vederea acestei cărţi: Adică cum? Eminescu să se fi ocupat şi de politică? Şi încă nu oricum, ci chiar pe tărâmul elaborărilor doctrinare? Poate fi cu putinţă aşa ceva? Şi, dac-o fi, atunci de ce nici unul din dascălii mei nu mi-a pomenit niciodată nimic despre asta?
Intrigată, am pus mâna pe telefon şi, după ce-am luat de la Informaţii numărul, am sunat la Cartea Universitară, rugându-i să-mi înlesnească un dialog cu autorul, domnul doctor în economie Radu Mihai Crişan, prezent astăzi, alături de mine, în studio.
Domnule Crişan, aţi auzit tot ceea ce am spus şi, cu siguranţă, intuiţi rugămintea mea… Aveţi cuvântul.
Radu Mihai Crişan: Mai întâi, vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă mărturisesc că emoţia îmi gâtuie glasul.
În foarte puţine cuvinte spus, consider că lucrarea Testamentul politic al lui Mihai Eminescu:
- este mesajul militant eminescian, alcătuit din înseşi cuvintele lui Mihai Eminescu, aşa cum le-a încredinţat el eternităţii, prin scrisul său jurnalistic;
- constituie, deopotrivă, atât o analiză lucidă a vieţii politice din România, cât şi o mărturisire de credinţă făcută de Mihai Eminescu neamului său;
- dezvăluie, fără menajamente, bolile politice şi economice care macină organismul ţării şi formulează direcţii de acţiune realiste, menite să-l însănătoşească.
Rugându-vă să judecaţi dumneavoastră, permiteţi-mi să citez, la întâmplare, o singură frază:
“E clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”, precum şi că, “sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”.
I.A.: Domnule Crişan, vă mărturisesc că, personal, despre Eminescu ştiam că a scris poezii şi nuvele. Chiar de pe băncile şcolii mi s-a întipărit permanent expresia POETUL Mihai Eminescu. Atunci, de unde şi până unde îl scoateţi dumneavoastră autor de testament politic?
R.M.C.: Stimată doamnă Airinei, găsesc nedumerirea dumneavoastră ca deplin justificată. La rândul meu, până cu câţiva ani în urmă, nutream, victimă a unei propagande pe cât de abile, pe atât de interesate în falsificarea adevărului, aceeaşi convingere. Şi ca noi, atâţia şi atâţia alţi semeni.
Spre norocul meu însă, începând din 1998, pe măsură ce înaintam în cercetarea de doctorat, desluşeam, încet încet, un cu totul alt Eminescu. Aşa se face că după contactul avut cu publicistica eminesciană, sunt ferm convins (şi argumentat convins) că personalitatea creatoare a lui Mihai Eminescu înseamnă, cu nimic mai prejos decât poetul: un economist profund şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un geniu profetic şi cu un român autentic.
Şi cum fireşte, sociologicul şi economicul, în interdependenţa lor, determină politicul, iar acesta, la rândul său, le modelează pe amundouă, este de la sine înţeles că orice investigaţie a unei realităţi naţionale e, prin însăşi natura obiectului său, obligată să le integreze organic pe toate trei. Aşa a ajuns Eminescu gânditor politic. Şi-n treacăt fie spus, tot aşa a ajuns şi economistul căruia îi vorbiţi acum să se «vaccineze», dacă acceptaţi expresia neacademică, în sociologie şi în politică.
I.A.: Aţi folosit o expresie care mă intrigă: «propagandă abilă şi interesată în ascunderea adevărului despre Eminescu». Cine şi de ce consideraţi că ar avea interes să blocheze accesul publicului la scrierile, fie ele chiar politice, ale lui Mihai Eminescu? Vă număraţi, cumva, printre adepţii teoriei omniprezentei conspiraţii mondiale împotriva poporului român?
R.M.C.: Doamna Airinei, mai întâi, îngăduiţi-mi să fac o precizare legată de expresia pe care mi-o atribuiţi: Am spus, propagandă «interesată în falsificarea», iar nicidecum doar în simpla ascundere a adevărului. Ceea ce este şi mai grav! Explic. Şi îmbin totodată explicaţia cu răspunsul la cele două întrebări propriu-zise:
Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi. Iar cuvintele dumneavoastră îmi dau sentimentul că sunteţi o persoană echilibrată, care gândeşte cu propriu-i cap şi are mult bun simţ.
Deschizând o lucrare de strategie a războiului, fie contemporană nouă, fie chiar scrisă în antichitate (cum ar fi bunăoară cea a lui Sun Tzu), vedem statuată ca esenţială pentru dobândirea victoriei, identificarea şi anihilarea centrului de greutate, mai ales moral-psihologic, al adversarului.
Ei bine, mai ales când e vorba de neamuri, acest centru este alcătuit, cu precădere, din valorile-simbol ale culturii naţionale, alături de familie, de tradiţii şi de credinţa religioasă.
Prin urmare, împotriva acestor elemente, agresorul duce, permanent, o luptă pe cât de perfidă, pe-atât de necruţătoare. Iar agresiunea, se înţelege de la sine, nu trebuie să fie neapărat nici declarată şi nici armată : ba chiar e mai eficientă cu cât victimele ei o conştientizează mai puţin… Deh…altfel le-ar putea încolţi în minte dorinţa să se apere… altfel agresorul ar putea suferi pierderi grele…
Şi-aşa stând lucrurile, când atât de frecvent, emisiuni televizate, producţii radiofonice, filme, articole de ziar, sau chiar persoane publice, se întrec în a împroşca cu noroi tot ceea ce este specific românesc, de ce n-am fi îndreptăţiti, noi românii, să ne-ntrebăm dacă nu cumva agresiunea împotriva neamului nostru este în plină desfăşurare?
Şi, mai departe, dacă Eminescu, aşa cum o serie de cercetători oneşti au demonstrat, reprezintă axa spiritului românesc, cum să interpretăm întemniţarea timp de zeci de ani a scrisului său doctrinar, inclusiv a unei considerabile părţi din opera poetică, la fondul de carte interzis de către o guvernare dovedit-deznaţionalizatoare? Sau cum să înţelegem mulţimea de blasfemii puse în circulaţie pe seama lui, neadevăruri care au otrăvit conştiinţele atâtor generaţii la rând?
Să ne mai mirăm oare că, majoritatea semenilor noştri, lipsiţi de lumina mărturisitoare a scrierilor economice, politice şi sociale eminesciene, îşi pierd busola autoapărării intereselor vitale, devenind prăzi uşoare şi profitabile pentru oricine se pricepe să le speculeze deruta? Ori că, şi mai rău, dând necondiţionată crezare calomniilor, ajung nu numai să se priveze de orice premisă măcar de a-şi recăpăta puterea combativă, dar încep să urască şi să desconsidere chiar izvorul de la care le-ar putea veni regenerarea?
I. A.: Domnule Crişan, în opinia dumneavoastră, despre Eminescu s-au rostit «blasfemii». Acesta este, după câte ştiu, un termen care ţine de religie. Pot primi o astfel de etichetare doar invectivele grave aduse Divinităţii. De când este Mihai Eminescu Dumnezeu?
R.M.C.: Doamna Irina Airinei, admir sufletul dumneavoastră pios, care recunoaşte şi apără primatul incontestabil al Dumnezeirii. Acestui suflet, ca şi sufletelor tuturor semenilor care ne aud, voiesc să le precizez, din capul locului că, prin ceea ce-am spus şi susţin cu toată tăria, nu intenţionez să contest câtuşi de puţin măreţia şi atotputernicia lui Dumnezeu. De crima spirituală a desconsiderării Domnului, dusă până la negarea existenţei Lui, s-a făcut, prea destul, vinovată Renaşterea. Iar crima respectivă a fost aşa de limpede demascată şi de un Eminescu, şi de-un Petre Ţuţea sau un Nae Ionescu, încât n-are nici un rost să insist asupra ei.
Vreau să subliniez însă altceva, anume că fiecărui neam, căci Dumnezeu le iubeşte pe fiecare deopotrivă, Divinitatea îi dăruieşte un mare luminător de conştiinţă, întrupat din carnea şi din sângele naţiunii în slujba căreia îi este hărăzit să-şi devoteze viaţa. Plămada lui înmănunchează, în chip organic, cele mai de seamă calităţi şi însuşiri ale etniei pe care o reprezintă. Asta îl face apt să se identifice cu sufletul neamului său şi să-şi poată îndeplini misiunea divină.
Iar întrucât, pentru naţiunea română, marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu, avem toate temeiurile să fim încredinţaţi că este Eminescu, înseamnă că aceia care se străduiesc să-i întineze imaginea, aduc, prin acţiunea lor, ofensă lui Dumnezeu, adică blasfemează.
Şi-atunci, ca să exemplific, este sau nu este blasfem acţiunea de-a căuta să discreditezi un astfel de om, prezentându-l cu obstinaţie lumii drept «nebun», şi făcând, ca să-ţi iasă pasenţa, în mod deliberat, abstracţie de faptul (verificabil de altfel) că, în miile de pagini ale operei sale de-o viaţă nu există nici o contradicţie logică?; totul: publicistică, poezie, manuscrise, constituind un ansamblu organic şi armonios, de o coerenţă fără fisură…
I.A.: După cum cunoaşteţi, în România, discriminarea etnică este interzisă prin lege. Atunci, dumneavoastră, ca cetăţean român, cu ce drept vă permiteţi să vă situaţi mai presus de lege, şi să definiţi naţiunea pe baza criteriului etnic, adică rasial? Şi doi: ce vă face să fiţi atât de sigur că Eminescu ar fi «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români»?
R.M.C.: Stimată doamnă, onoraţi radioascultători, într-adevăr în România discriminarea etnică este interzisă prin lege. Dar, tot în România, ca de altfel peste tot în lume, realitatea eredităţii este confirmată de ştiinţa geneticii.
Şi-atunci, când, pe de o parte, însăşi sociologia din mileniul internet-ului atestă faptul că “apartenenţa etnică configurează identitatea persoanei”; ba mai mult chiar, că “orientează procesul cunoaşterii psihologice prin implicarea noţiunilor de etnotip şi conduită etnică”, iar pe de alta, în esenţă, rasa din biologie este sinonimul etniei din sociologie şi al naţiunii din politică, acuzaţia ce-mi aduceţi începe să se clatine serios.
Şi ca să vă convingeţi că este complet lipsită de fundament, vă rog, servindu-vă de discernământul pe care v-am mărturisit că vi-l admir, să-mi spuneţi în ce măsură a recunoaşte pur şi simplu existenţa ca atare a unei realităţi obiective (etnia română), este totuna cu a solicita să fie discriminată pozitiv, adică favorizată, în raport cu alte realităţi, la fel de obiective ca şi ea (etniile conlocuitoare).
Iar pentru că m-aţi provocat prevalându-vă de legile ţării, care, cum just spuneţi, sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ei, vă rog să cumpăniţi un pic declaraţiile făcute în presa centrală chiar la începutul acestei veri, de către un reprezentant al unei etnii conlocuitoare, potrivit căruia, membrii ei se consideră îndreptăţiţi la discriminare pozitivă faţă de elementul românesc, invocând o «privare de multe drepturi şi o robie, suferite amundouă din partea majoritarilor români», dar fără să explice, totodată, de ce bunăoară, dacă erau într-adevăr atât de odios trataţi aici, nici vitregiţii nu făceau vreun demers să părăsească ţara, nici conaţionalii lor de peste hotare nu conteneau să imigreze în ea.
Şi, dacă tot veni vorba de reparaţii şi de favoruri, de ce, de pildă, ar fi oare etnicii români, sau chiar şi alţi cetăţeni ai ţării, neîndreptăţiţi să ceară statului român privilegiul de a fi discriminaţi pozitiv, drept compensaţie pentru valul de dispreţ pe care-l revarsă străinătatea asupra lor, urmare atitudinii nedemne manifestate curent peste graniţe de mulţi dintre membrii etniei revoltate? Etnie ce, culmea, în pofida notorietăţii prejudiciului pe care atitudinea în cauză îl provoacă României, beneficiază, după cum chiar ea recunoaşte public, atât legal cât şi efectiv, de privilegiul respectivei discriminări… Hm… O fi legalul întotdeauna şi legitim?
Şi, de ce dacă revoltaţii sunt atât de mult pătrunşi de spiritul dreptăţii, continuă dezinvolt să măsoare cu măsură dublă, prezentându-se în străinătate ca cetăţeni, dar solicitând în ţară tratament de etnici?
Iar ceea ce iarăşi găsesc a fi de o gravitate extremă este sinonimia pe care legislaţia ţării o face între cetăţenie şi naţionalitate, concepte care, de fapt, exprimă realităţi diferite:
- cetăţenia: starea juridică a unui om de a fi supus al unui stat naţional;
- naţionalitatea: apartenenţa prin naştere a unei persoane fizice la o anumită etnie.
Acesta este încă un motiv pentru care am rostit apăsat cuvântul «cetăţeni». Căci, atâta vreme cât, de pildă, pe fiecare paşaport, indiferent de etnia titularului său, va sta scris NAŢIONALITATEA: CETĂŢEAN ROMÂN, orice infracţiune de drept comun comisă peste graniţă de către persoane care fac parte din orice altceva numai din naţia română nu, va fi pusă de străinătate în seama neamului românesc, care nu a săvârşit-o… Mai mult, va fi exploatată duşmănos împotriva lui chiar înlăuntrul ţării, prin acţiunea dizolvantă a atâtor şi-atâtor organe de presă care, în relatarea evenimentelor, ignoră cu desăvârşire esenţiala diferenţă de care-am vorbit.
Referitor la cea de a doua dumneavoastră întrebare: dacă expresia folosită de mine marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru naţiunea română, consideraţi că este inadecvată pentru Eminescu, vă rog să-mi sugeraţi dumneavoastră cum s-ar cuveni să calific un om care, în doar două vorbe spus:
- este părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră;
- care dintre toate geniile neamului românesc rămâne şi azi singurul care a investigat toate domeniile de activitate fundamentale naţiunii şi a avansat soluţii pentru propăşirea lor;
- şi care şi-a întemeiat întregul sistem de gândire (străbătut de la un capăt la altul, ca de un fir roşu, de primatul adevărului şi al iubirii de neam) pe valorificarea organică a raporturilor dintre naţional şi universal, conţinutul său potenţând experienţa şi tradiţia românească, prin ceea ce le este compatibil şi le-ar putea fi folositor, din marele izvor de înţelepciune: omenirea.
I.A.: Spuneţi-mi vă rog, dumneavoastră susţineţi că nu sunteţi rasist. Dar despre Eminescu ce părere aveţi în această privinţă? “Gurile rele” vorbesc mereu de xenofobia şi de antisemitismul lui…
R.M.C.: Doamna Airinei, mai întâi, ca să fim siguri că vorbim aceeaşi limbă, simt nevoia unor precizări terminologice. Atât termenul «xenofobie», cât şi cel de «antisemitism» sunt actualmente folosiţi impropriu.
Înţelesul lor autentic este:
- xenofobia: frică faţă de străini - înţeleşi ca persoane (inclusiv colective: neamuri) -, iar nicidecum de ură împotriva lor. Obârşie: xeno – străin şi phobos – frică;
- antisemitismul: aversiune faţă de semiţi – înţeleşi tot ca persoane. Cuvântul «semiţi» desemnează toate cele mai bine de 20 de neamuri descendente ale patriarhului biblic Sem, care neamuri includ, ironia sorţii, şi pe arabi, dar şi pe evrei.
Spun «ironia sorţii» având în vedere adversitatea istorică reciprocă dintre evrei şi arabi, notorie de veacuri pe plan mondial. Şi-atunci, mă cutremură următorul gând: să fie oare evreii cei mai crunţi antisemiţi?!
De aceea, pentru a putea să mă fac înţeles în societate, folosesc cei doi termeni în înţelesul lor consacrat, deşi este denaturat, dar, totodată, îmi iau îngăduinţa să sugerez ca forme, chiar dacă nu desăvârşite, oricum mai proprii:
- pentru adversitatea contra străinilor ca persoane: «antixenie»;
- iar pentru cea împotriva evreilor ca persoane: «antiiudaism».
Mai mult decât atât, nu văd deloc necesitatea utilizării unui termen distinct pentru aversiunea îndreptată contra evreilor, atâta vreme cât ei se află în raport de parte-întreg cu categoria străinilor, pentru resentimentele împotriva căreia există deja statuat un cuvânt.
Totodată, accentuez în mod deosebit, asupra distincţiei esenţiale existente între a urâ persoana în sine, ca fiinţă, şi a răspunde îndreptăţit, chiar cu indignare, acelor atitudini ale ei care îţi cauzează prejudicii. Mărturie că agresorii de rea credinţă cunosc perfect respectiva distincţie stă înverşunarea cu care aruncă asupra victimelor lor eticheta de reacţionari. Acest termen este şi el utilizat astăzi cu sens falsificat, lumea ajungând să-i considere, din oficiu, pe cei cărora le este aplicat, ca pe nişte ticăloşi. Autenticul său înţeles este însă cu totul altul: reacţiunea certifică o stare perfect normală, întemeiată pe înseşi legile fizicii.
Amintiţi-vă elementarul principiu al acţiunii şi reacţiunii. Sesizaţi de îndată că reacţiune înseamnă reacţie, adică răspuns al unei entităţi la influenţa exercitată asupra sa de către o altă entitate. Dealtfel, biologii, şi nu numai ei, pot certifica oricând că reactivitatea este una dintre caracteristicile fundamentale ale oricărui organism viu şi sănătos. Diminuarea ei este semn de boală, iar dispariţia ei atestă moartea… Fireşte însă, orice agresor preferă ca atacul să-i fie uşurat de inerţia victimei…
În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, consider, precum am argumentat în lucrarea mamă a celei despre care discutăm acum (intitulată: Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului), că ambele acuzaţii ce i se aduc (adică atât cea de xenofobie, cât şi cea de antisemitism) sunt lipsite de legitimitate şi că provin, atunci când cei care le formulează sunt de bună credinţă, dintr-o părere lacunară şi/sau deformată asupra scrierilor eminesciene.
Aşa cum cercetători de variate specialităţi relevă cu prisosinţă în analizele lor, numele lui Mihai Eminescu a fost foarte mult legat de teoria păturii parazitare instalate la cârma ţării, interpretată injust ca atitudine xenofobă.
De fapt, folosind un stil polemic, violent şi plastic (căruia, fiind, mai întâi de toate, creator liric, i-a accentuat, în mod firesc, nota emoţională până la patetism), poetul nu ieşea din poziţiile sale economice. Adversitatea sa declarată şi totală faţă de aceşti spoliatori, în majoritate străini, n-a avut niciodată un suport etnic, ci economic şi social.
Nu prejudecăţi xenofobe şi nici vreun naţionalism retrograd l-au făcut să-i acuze de parazitism şi cosmopolitism, ci considerente de ordin economic, social şi naţional-patriotic; el ridicându-se, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, împotriva comportamentului paraziţilor şi speculanţilor de orice etnie. În materie de elemente străine, în raţionamentele sale accentul cădea pe contribuţia pe care acestea o aduceau sau nu la progresul ţării, iar nicidecum pe apartenenţa lor la o etnie sau alta.
Aşadar, munca împreună cu valorile ei economice şi morale constituie criteriul suprem prin prisma căruia şi-a elaborate judecăţile.
Pornind de la necesitatea muncii, Mihai Eminescu ajunge chiar să formuleze o teorie socială a compensaţiei, stabilind drept obligaţie imperiosă, pentru toţi membrii societăţii (atât indivizi cât şi clase sociale), desfăşurarea, în schimbul posibilităţilor de trai pe care li le asigură societatea, a unei activităţi utile ei.
De aceea, verbul lui de foc îi critica pe toţi cei care nu depuneau o muncă socialmente-naţională productivă, care trăiau din speculă (în special cu băuturi spirtoase), care urmăreau să obţină strălucire şi averi făcând alpinism social pe umerii claselor pozitive. Şi tot de-aceea, caracterul etic-justiţiar al raporturilor sociale este constanta inexorabilă a întregii gândiri eminesciene.
I.A.: Domnule Crişan, ştiţi la fel de bine ca şi mine că moda este asemeni unui magnet uriaş căruia, cu cât cauţi mai mult să i te împotriveşti, cu atât te atrage mai tare. Ştiţi, poate, de asemenea, adagiul practic că cea mai sigură cale de a scăpa de o tentaţie este satisfacerea ei. Ei bine, fiindcă este şi la modă şi pentru că mă şi tentează, nu-mi pot opri întrebarea: Sunteţi antisemit?
R.M.C.: Doamna Airinei, personal văd în modă ceva omenesc, şi în tentaţie, cu precădere, o vioiciune a spiritului feminin. Iar dumneavoastră cumulaţi ambele calităţi, sunteţi şi om şi femeie… N-am ce face… Vă răspund:
După părerea mea, nu sunt nici antisemit şi nici filosemit. Sunt conştient că Mântuitorul Iisus s-a întrupat ca om în sânul poporului evreu, consider practice învăţămintele Vechiului Testament, admir profunzimea cugetării rabinice şi nu-i consider pe evrei ca sursă a tuturor relelor lumii. Totodată, consider că adevărata lor misiune în lume este să ofere celorlalte etnii, ca model benefic pentru propăşirea fiecăreia dintre ele, tăria coeziunii iudaice.
Aminteam puţin mai devreme că soarta mi-a pus sub ochi o serie de materiale documentare. De aceea, în spiritul fidelităţii faţă de obiectivitatea ştiinţifică, nu pot să fac abstracţie nici de faptul că în consistentul dicţionar de personalităţi evreieşti, scris numai de autori evrei, tradus în româneşte de un colectiv condus de o evreică şi publicat în urmă cu patru ani la Editura Hasefer – oficial evreiască, Karl Marx este prezentat ca, «descendent (atât după mamă cât şi după tată) al unei lungi genealogii de rabini», iar o seamă dintre conducătorii la vârf ai loviturii de stat bolşevice şi, totodată, ai regimului comunist sovietic, sunt şi ei prezenţi.
De asemenea, în acelaşi spirit de onestitate ştiinţifică, promovat de altfel, cu multă elocinţă în toate luările de poziţie oficiale evreieşti, văzute, citite sau audiate de mine până azi, nu pot nesocoti nici elemente precum:
- prezenţa în acelaşi dicţionar de personalităţi iudaice, a unei ample rubrici biografice dedicate bancherilor Rotschild;
- sau includerea în prestigioasa lucrare Iluştri francmasoni (apărută în 1999 la Editura Nemira), atât a lui Hitler cât şi a lui Mussolini, în contextul în care analiza comparativă a celor două culegeri biografice, reliefează prezenţa, deloc rară, în lume, la nivelul conducerii francmasonice superioare, a unor proeminente personalităţi evreieşti.
Prin urmare, la aflarea unor astfel de ştiri, este oare nejustificat din parte-mi, nu să contest, ci să manifest doar o circumspecţie metodică, descartiană dacă vreţi, asupra veridicităţii felului în care, manualele contemporane de istorie şi majoritatea mass-mediei oficiale, comentează, de exemplu, realităţi de răscruce ale istoriei universale, cum sunt al doilea război mondial, capitalismul şi comunismul?
I.A.: Domnule Radu Crişan, pasionaţi amundoi de dialog, nici n-am băgat de seamă cum înaintează timpul. Mai dispunem doar de câteva minute. Aşadar, mulţumindu-vă pentru participarea la emisiune, vă rog, lămuriţi-mă două lucruri:
- primo: De ce marele geniu al scrisului, Eminescu, dacă a vrut într-adevăr să lase posterităţii un testament, nu şi l-a redactat singur, de-a ajuns acum necesar să i-l întocmiţi dumneavoastră?;
- secundo: Care este, până la urmă, “testamentul” politic eminescian?
R.M.C.: După cum recunoaşteţi dumneavoastră foarte just, Mihai Eminescu rămâne, fără îndoială, un mare geniu scriitoricesc. Cu siguranţă, orice mesaj ideatic ar fi dorit să adreseze semenilor săi, el însuşi era cel mai în măsură să-l formuleze.
Eminescologi ale căror cercetări consacrate vieţii şi operei sale, le consider vrednice de toată atenţia, ne dezvăluie faptul că strategia de creaţie pe termen lung a lui Eminescu era ca, mai întâi (adică în anii tensionaţi ai muncii de redactor) să-şi elaboreze întregul arsenal de idei, urmând ca, pe urmă, în partea a doua a vieţii (pe care şi-o dorea pe cât posibil mai tihnită, să-şi asambleze ideile, închegând astfel cel puţin câte un tratat ştiinţific în fiecare domeniu pe care l-a aprofundat.
Destinul însă, l-a împiedicat să-şi poată împlini a doua parte a visului; în schimb, ne-a făcut nouă favoarea să fim beneficiarii finalizării, pot spune depline, a celei dintâi.
Iniţial m-am străduit să înfăţişez icoana unitară a gândirii sale economice şi, cu vremea, avansând în lucru, am început să devin tot mai conştient de interdisciplinaritatea şi organicitatea întregii opere. Identificând în arhitectonica acesteia, economicul ca bază de raţionare şi politicul ca loc geometric, am simţit că ar fi imoral din parte-mi să nu împărtăşesc semenilor această quintesenţă, sub formă de material unitar. Aşa s-a născut, ca asamblare logică de idei citate, cartea despre care vorbim acum.
În privinţa răspunsului la cea de-a doua întrebare, pentru a mă încadra în puţinele clipe rămase, cu permisiunea dumneavoastră, voi citi micul text eminescian de pe prima copertă a cărţii:
“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a mai fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui. Voim şi sperăm nu o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate”.
————- ——– ————–

Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră.
Acel care e cu totul înlăturat de la conducerea acestei ţări şi suplantat prin această plebe este poporul românesc însuşi, adevăratul popor românesc de rasă, gens Quiritium.
La noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism.

Să presupunem că autorul acestor şiruri e nebun, e bun de legat şi de dus la Mărcuţa.
Rămâne mai puţin adevărat ceea ce-a zis? Asta-i cestiunea. Daca ceea ce-a zis autorul e adevărat, ceea ce a zis importă, nu cine a zis. Daca un nebun multiplică două cifre corect este quoţientul neadevărat pentru că cel ce-a calculat are idei fixe sau halucinaţiuni?
Daca un nebun constată conform adevărului că un perete e alb, devine peretele negru pentru că nebunul i-a atribuit o calitate ce i se cuvine?

Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul. (Mihai Eminescu)

Fragment din lucrarea: DRUMUL DOINEI. ARMA CUVANTULUI LA MIHAI EMINESCU (http://www.scribd.com/doc/2302519/DRUMUL-DOINEI-ARMA-CUVANTULUI-LA-MIHAI-EMINESCU )

Carte publicata cu ISBN.

Dreptul de copy pentru aceasta lucrare este gratuit si neingradit, atat pentru Romania cat si pentru fiecare dintre celelalte tari ale lumii.

Daca fisierul nu se deschide la primul click, folositi: COPY pe link si, dupa aceea, PASTE in browser + ENTER.