Sentinţa prin care s-a constatat caracterul politic al condamnărilor şi internării psihiatrice forţate ale lui Gregorian Bivolaru înainte de 1990

Reprezentantul Ministerului Public — Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti este reprezentat de procuror Ioana Pavel.

Pe rol se află soluţionarea acţiunii civile de faţă privind pe reclamantul Bivolaru Gregorian în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acţiune Lg.221/2009.

Dezbaterile în fond şi susţinerile orale ale părţilor au avut loc la termenul de judecată din date de 30.06.2011, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care fac parte integrantă din prezenta decizie, când tribunalul având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a da posibilitate părţilor să depună la dosarul cauzei concluzii scrise, a amânat pronunţarea la 01.07.2011, când a hotărât următoarele:


Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalui Bucureşti-Secţia a III a Civilă, la data de 11.10.2010, sub nr. 48765/3/2010, reclamantul Bivolaru Gregorian a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate următoarele:

1. caracterul politic al condamnării, în temeiul art. 1 alin. 3 şi 4, art. 4 din Legea nr. 221/2009, dispuse prin: sentinţa penală nr. 68/20.01.1977 pronunţată de către Judecătoria Sectorului 7 Bucureşti în dosarul nr. 192/1977; sentinţa penală nr. 960/28.09.1984 pronunţată de către Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a Municipiului Bucureşti în dosarul nr. 5514/1984 ( definitivă prin decizia penală nr. 2313/09.11.1984 pronunţată de către Tribunalul Municipiului Bucureşti-Secţia I a Penală în dosarul nr. 4766/1984)
2. caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de reclamant, în temeiul art. 4 alin.2 din Legea nr. 221/2009, care a constat în dispunerea internării într-un institut medical de specialitate prin sentinţa penală nr. 616/19.08.1989 pronunţată de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 5565/1989 ( rămasă definitivă prin decizia penală nr. 892/30.08.1989 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 2130/1989)
3. obligarea pârâtului la plata a câte 10.000 de euro pentru fiecare condamnare şi măsură administrativă dispusă împotriva sa, pe nedrept, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, conform dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a pct. 1 din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a solicitat, totodată şi acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioada regimului comunist, a fost arestat, torturat, discreditat moral şi i s-au adus acuzaţii pe nedrept, acestea din urmă constituind baza condamnărilor pentru infracţiunile de drept comun la care a fost supus şi care, în realitate, erau un paravan pentru exercitarea opresiunilor politice împotriva sa. Reclamantul a mai arătat că prin exprimarea propriilor convingeri (opţiunea de a practica Yoga, respectiv continuarea practicii Yoga după ce aceasta a fost interzisă) a venit în contradicţie cu ideologia regimului comunist care se opunea oricărei forme de emancipare umană ( spirituală, morală, culturală) prin: control strict, teroare, oprimarea celor care ieşeau din tiparele ideologiei comuniste, îngrădirea drepturilor de exprimare, de liberă comunicare şi liberă asociere între persoane. Ca o consecinţă a acestui fapt, reclamantul arată că a fost, în mod repetat, bătut cu bestialitate şi torturat.

De asemenea, reclamantul a arătat că a intrat în vizorul securităţii încă din anul 1972 datorită corespondenţei cu Mircea Eliade, an în care a fost realizată de către organele de securitate prima percheziţie în locuinţa sa, ocazie cu care i s-au confiscat o mulţime de conspecte pe care le făcuse, în urma studiului la diferite biblioteci din Bucureşti, precum şi mai multe cărţi de Yoga şi fenomene paranormale pe care le obţinuse cu mari eforturi.

Datorită acelei corespondenţe, a fost anchetat de organele Securităţii Statulului, la sediul securităţii din strada Eforie, de peste 7 ori, iar în cadrul acestor anchete i s-a pus în vedere să înceteze corespondenţa cu Mircea Eliade, care era considerat „duşman al poporului", fiind avertizat, că dacă nu se va potoli, va ajunge la închisoare pentru „atitudine duşmănoasă la adresa orânduirii sociale".

Reclamantul învederează că datorită faptului că avea dosar la securitate, i-a fost foarte dificil să se angajeze, fiindu-i refuzată constant, angajarea în diferite locuri, de multe ori, cei de la securitate, fiind cei ce interveneau şi cereau în mod expres să nu fie angajat deoarece spuneau că este un personaj periculos (cu titlul de exemplu indică momentul când a dorit să se angajeze la Institutul de Arhitectură, pe un post de bibliotecar).

Un alt abuz la care a fost supus în perioada comunistă, pe lângă numeroasele percheziţii şi anchete, a fost confiscarea numeroaselor cărţi, unele dintre ele rare, ce aparţineau domeniului Yoga, filosofiei orientale şi altor ştiinţe conexe ( după revoluţie i s-au restituit două camioane de cărţi, însă multe dintre ele au fost distruse). În considerarea acestui abuz, învederează că la acea vreme se făceau eforturi şi sacrificii considerabile pentru procurarea acelor cărţi deoarece pe de o parte, în România nu se publica aproape nimic în legătură cu domeniile menţionate, iar pe de altă parte cărţile de acest gen, care se aflau în gestiunea diferitelor biblioteci din Bucureşti (Biblioteca Centrală de Stat, Biblioteca Centrală Universitară, Biblioteca Academiei) erau puse de Regim la Fondul Secret.

Pe acelaşi considerent, reclamantul arată că în anul 1977 a fost tracasat, acuzat şi în cele din urmă condamnat pentru deţinere şi răspândire de material obscen ( faptă prevăzută de art. 325 Cod Penal) prin sentinţa penală nr. 68/20.01.1977, pronunţată de către Judecătoria Sectorului 7 Bucureşti în dosarul nr.192/1977, la un an închisoare, pedeapsă pentru care a fost graţiat în întregime, ca urmare a Decretului de graţiere nr. 222/05.07.1976.

Adevărata persecuţie împotriva sa a început în anii 1980 şi a avut legătură, cu ceea ce a fost numit ca fiind „ Afacerea Meditaţia Transcedentală". Mai arată că domnul Nicolae Stoian, cetăţean francez de origine română, care a fost iniţiatorul grupării Meditaţie Transcedentală din România, a considerat că era pregătit şi a dorit să-l formeze, ca profesor de Meditaţie Transcedentală, în Elveţia, urmând a prelua această grupare şi să o coordoneze în România, după plecarea lui Nicolae Stoian din ţară.

Datorită faptului că era s-a considerat de către organele de securitate că, la nivelul anului 1982 era deja şeful grupării M.T. din România, era considerat cel mai periculos om din România şi a fost ţinut la arest timp de 3 zile, în timpul anchetei din 1982, la sediul securităţii din str. Rahova, în perioada arestării fiind pus să dea tot felul de declaraţii şi fiind ameninţat cu întocmirea unui dosar penal. Din planul opresiv al organelor de securitate de a intimida au făcut parte şi tehnicile acestora de luare a declaraţiilor: de multe ori îi erau puse în faţă declaraţii deja bătute la maşină, care consemnau lucruri neadevărate, ce îi erau atribuite cu scopul de a-l incrimina. Deoarece refuza să semneze acele declaraţii, reclamantul învederează că era bătut cu sadism şi sălbăticie, până leşina, moment când era udat şi fie ancheta continua ( fiind bătut mai blând) fie era trimis în celulă.

După patru luni de arest, prin rechizitorul Procuraturii Municipiului Bucureşti întocmit la 20.08.1984 s-a reţinut în sarcina sa săvârşirea faptelor prevăzute de art. 94 din Legea nr. 3/1974 ( difuzarea ilegală a unor publicaţii cu caracter mistic) de art. 281 Cod Penal ( exercitarea fără drept a profesiei de instructor de Yoga) şi art. 325 Cod Penal ( răspândirea de material obscen).

Prin sentinţa penală nr. 960/28.09.1984, pronunţată de către Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. 5514/1984 a fost condamnat pentru evadare la un an şi şase luni închisoare, întrucât pentru celelalte capete de acuzare intervenise amnistia, conform art. 1 din Decretul nr. 290/1984.

Deoarece era considerat un om foarte periculos, pe toată perioada detenţiei, a fost ţinut într-o celulă specială, cu lanţuri la picioare care cântăreau 6-7 kg. Deşi potrivit dispoziţiilor codului penal din acea vreme, reclamantul ar fi putut să fie eliberat după executare a jumătate din pedeapsă pentru bună purtare, organele de securitate au hotărât că era necesar să rămână în închisoare.

Ulterior, în anul 1989, a fost din nou arestat şi dus în arestul securităţii, unde a fost bătut şi torturat, pentru săvârşirea unor „ infracţiuni ,, de drept comun. Cum dosarul nu era consistent, nici de această dată, într-una din zile, colonelul Ghe. Vasile (care fusese deranjat de evadarea din 1984 deoarece îşi ratase avansarea în gradul de general) l-a chemat şi i-a comunicat că va fi trimis la spitalul de psihiatrie de la Poiana Mare, fiind de notorietate faptul că, una dintre metodele de exterminare a disidenţilor politici, folosită de către organele de securitate din perioada comunistă, era internarea acestora, cu forţa, în spitalele de psihiatrie, unde urmau să fie trataţi ca nişte reali bolnavi psihici şi cărora li se administra medicaţie aferentă unor astfel de boli grave, administrarea acestui tratament, în mod nejustificat, determinând anihilarea psiho-mentală completă a opozantului.

Urmare a discuţiei cu colonelul de securitate, Ghe. Vasile i s-a efectuat o expertiză, care în realitate a fost o înscenare grotească şi care a concluzionat că ar avea „ discernământul pierdut ,, iar prin sentinţa penală nr. 616/19.08.1989 pronunţată de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 5565/1989 s-a dispus internarea sa medicală, într-un institut de specialitate până la însănătoşire.

În concluzie, reclamantul apreciază că atât prin sentinţele de condamnare cât şi prin măsura internării medicale care au avut un evident substrat politic, i-au fost încălcate libertatea de gândire şi de conştiinţă, drept fundamental reglementat şi de art. 9 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situaţiilor prevăzute de lege.

Însăşi dispoziţiile legale din acea perioadă, prevedeau dreptul la libertatea gândirii, în contextul în care România, prin Decretul nr. 212/1974 a ratificat Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care garanta printre altele şi libertate de gândire.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 aşa cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 62/2010.

În dovedirea cererii, reclamantul a arătat că înţelege să se folosească de lucrarea „Reprimarea Mişcării Yoga în anii 1980" scrisă de dl. Gabril Andreescu precum şi de proba testimonială, solicitând a fi audiaţi, în calitate de martori: Ambăruş Gabriela, Ambăruş Mihaela, Mîrtz Eugen şi Petru Groza.

Prin precizarea verbală din data de 10.02.2011, apărătorul reclamantului a înţeles să precizeze că alături de temeiul de drept invocat prin acţiunea introductivă invocă şi art. 998 - 999 C civ, prevederile Pactului Internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 1948.

La data de 6.04.2011, pârâtul a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea capetelor 1 şi 2 din acţiune cu motivarea că măsurile luate împotriva reclamantului şi condamnările penale suferite nu se încadrează în măsurile arătate explicit în art. 3 din Legea nr. 221/2009.
A fost încuviinţată proba cu înscrisuri şi proba testimonială.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10.02.2011, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul 3 de cerere formulat în baza art.998-999 Cod civil referitor la acordarea de daune reclamantului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată:

1. Situaţia de fapt
Din întregul material probator administrat în cauză, înscrisuri şi declaraţii de martori, rezultă că autorităţile statului comunist în perioada 1970 - 1989 au supus reclamantul la o serie concertată de măsuri de supraveghere din partea organelor de securitate (filaj, investigaţii, percheziţii, interceptări telefonice, interceptarea corespondenţei, reţele informative, etc), dar şi a unor condamnări penale, privare de libertate, confiscări ilegale, internare medicală, pentru modalitatea în care acesta din urmă a înţeles să îşi exprime propriile convingeri şi idei prin îngrădirea unor drepturi fundamentale, precum libertatea de gândire, de exprimare, de asociere, libertatea de mişcare şi siguranţă, dreptul de a nu fi supus unor tratamente inumane şi degradante, dreptul la inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei.

Instanţa urmează să analizeze cronologic sancţiunile penale aplicate acestuia, precum şi măsurile operative luate de către organele de securitate împotriva reclamantului pentru a putea stabili dacă aceste măsuri se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.

Astfel cum rezultă din planul de măsuri nr. 161/8.02.1979, instanţa constată că primele măsuri iniţiate de către organele de securitate împotriva reclamantului au debutat în 1970 - 1971, perioadă în care „a fost lucrat prin dosar de verificare pentru relaţii suspecte cu cetăţeni străini, deţinere de materiale pornografice şi cu conţinut tendenţios şi intenţii de rămânere ilegală în străinătate".

Acţiunile întreprinse împotriva reclamantului stabilite prin acelaşi plan de măsuri sunt ample - de la recrutarea unui informator din rândul anturajului numitului Gregorian Bivolaru, de la locul de muncă, familie, apropiaţi, instalarea unor mijloace de interceptare la domiciliul acestuia, interceptarea corespondenţei, percheziţie secretă la domiciliu. (filele 172 - 174).

Reclamantul a fost avertizat direct de către organele de securitate şi de către cele politice asupra necesităţii de a înceta corespondenţa cu diverşi cetăţeni străini sau publicaţii occidentale cu scopul de a obţine diferite materiale yoga şi de a renunţa la atitudinea sa tendenţioasă la adresa regimului comunist. (a se vedea nota raport din 1974 - fila 176).

În concret, reclamantului i se reproşa de către organele de securitate faptul că a întreţinut „relaţii suspecte cu cetăţeni străini, a deţinut materiale pornografice şi cu conţinut tendenţios, având intenţia de a rămâne ilegal în străinătate, că a atras adepţi prin răspândirea de fiţuici, scrisori, apeluri către ambasadele străine (fila 188, 191, 203), a făcut comentarii duşmănoase cu privire la asigurarea secretului corespondenţei în ţară," (fila 179) că „practică yoga şi studiază ştiinţe oculte, parapsihologia filosofia" (fila 183), „îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de viaţă din România", „are o activitate mistică, ideologia sa fiind apropriată de a cea a curentului hippyes" (fila 184), „menţinerea unei atitudini negative la locul de muncă cu consecinţe asupra planului de producţie, a capacităţii de muncă a celor care desfăşoară activitate, (fila 203 ş-u), etc.

În raportul din 8.02.1972 se concluzionează că „deşi nu se conturează o activitate infracţională concretă, activitatea desfăşurată de numitul Gregorian Bivolaru îmbracă un caracter necorespunzător" (fila 185).

Prin sentinţa penală nr. 68/20.01.1977 pronunţată în Dosarul nr. 192/1977 a Judecătoriei Sectorului 7 Bucureşti, s-a dispus graţierea numitului Gregorian Bivolaru pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 325 Cod penal, deţinerea de materiale pornografice, dispunându-se în acelaşi timp şi confiscarea tuturor materialelor obscene deţinute de către inculpat.

În anul 1979 s-a deschis de către organele de securitate un alt dosar de urmărire informativă împotriva numitului Gregorian Bivolaru „semnalat cu manifestări ostile la adresa regimului socialist din România în timpul unor evenimente politice interne şi internaţionale.,, (fila 171 -174).

În anul 1983 s-a deschis un dosar de urmărire informativă împotriva numitului Gregorian Bivolaru cu motivul că acesta este un adept al sectei mistico religioase ilegale Meditaţia Transcendentală. Metodele utilizate pentru a dezavua activitatea pretinsă ilegală a acestuia au fost numeroase, astfel cum rezultă din Raportul nr. 132/13.10.1984 emis de Ministerul de Interne - Departamentul Securităţii Statului (fila 151 s.u) - reţea informativă, filaj, investigaţii, organizare de flagrant delict, arestare la data de 17.04.1984, percheziţii.

Finalitatea urmărită de autorităţile comuniste a fost aceea „de a destrăma anturajul format în jurul numitului Gregorian Bivolaru şi de a preveni activităţile similare."
Se arată în acest raport că în perioada 1982 - aprilie 1984 reclamantul ar fi organizat şi condus cursuri de yoga cu un număr de şapte grupuri, iar cu ocazia acestor şedinţa s-ar fi propagat idei nocive şi o variantă erotică de yoga „de natură să anihileze influenţa educativă a culturii şi ştiinţei incompatibile cu normele de convieţuire socială şi cu morala socialistă."

Cu ocazia percheziţiilor domiciliare s-a dispus confiscarea unui număr impresionant de materiale tipărite, inclusiv diapozitive, videocasete, aparatură electronică, foto şi video.

În perioada arestului dispus împotriva reclamantului acuzat de săvârşirea infracţiunilor de exercitare fără drept a unei profesii prevăzut de art. 281 Cod penal, răspândirea de materiale obscene prevăzut de art. 325 Cod penal, difuzarea fără autorizaţie legală a unor publicaţii - art. 94 din Legea nr. 3/1974, reclamantul a evadat la data de 13.07.1984.

Prin sentinţa penală nr. 960/ 28.09.1984 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, a fost condamnat numitul Gregorian Bivolaru la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 269 Cod penal, reţinându-se faptul că în timp ce se afla în arest preventiv în baza unui mandat de arestare emis de Procuratura Mun. Bucureşti în ziua de 13 iulie 1984 a evadat de sub escortă fiind prins şi încarcerat în ziua de 15 iulie 1984.

Prin ordonanţa nr. 769 a Procuraturii Mun. Bucureşti din 20 august 1984 s-a dispus confiscarea materialelor identificate cu ocazia percheziţiilor domiciliare, materiale tipărite, inclusiv diapozitive, videocasete, aparatură electronică, foto şi video.

Autorităţile statului comunist prin Departamentul Securităţii Statului au adoptat la 2.02.1988 un „Plan de măsuri pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea activităţilor duşmănoase desfăşurate sub acoperirea sectei ilegale Meditaţia Transcendentală. În cadrul acestui plan de măsuri de arată că începând cu anul 1981 au fost identificate 366 de elemente care au aderat la sectă, fiind grupate în diferite categorii de la cei urmăriţi informativ până la persoane atrase la colaborare cu organele de securitate.

Cu privire particulară asupra numitului Gregorian Bivolaru se arată că este un „element fanatic care cu toate măsurile de descurajare întreprinse - avertizare, arestare, condamnare, a continuat să desfăşoare o intensă activitate de proliferare, reuşind să atragă numeroşi prozeliţi." În cadrul aceluiaşi plan de măsuri, se indică faptul că „sub influenţa propagandei nocive şi antisociale din Occident, au fost semnalate preocupări pentru practicarea unor exerciţii având la bază preceptele yoga," propunându-se ca organele de securitate să acţioneze mai ofensiv şi cu fermitate pentru destrămarea şi neutralizarea încă din faza incipientă a activităţilor acestor grupuri, în baza unor măsuri concrete luate în plan naţional şi chiar internaţional.(fila 15 - 21).

Prin sentinţa penală nr. 616/19.08.1989 pronunţată în Dosarul nr. 5565/1989 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a dispus internarea medicală a numitului Gregorian Bivolaru apreciindu-se faptul că acesta este bolnav psihic prezentând pericol pentru societate. În cuprinsul considerentelor s-a arătat că la 17.08.1989 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului Gregorian Bivolaru, luându-se în mod provizoriu măsura de siguranţă a internării medicale. S-a mai arătat faptul că anterior inculpatul a mai fost condamnat pentru răspândirea de materiale obscene prevăzută de art. 325 Cod penal, difuzare fără autorizaţie a unor materiale destinate a fi folosite ca mijloace de informare publică prevăzută de art. 94 rap. la art 69 şi art. 99 din Legea nr. 3/1974 şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 323 Cod penal.

Ulterior, prin sentinţa penală nr. 774/26.12.1989 pronunţată în dosarul nr. 3577/1989 pronunţată de către Judecătoria Băileşti, Dolj, s-a admis cererea formulată de către Spitalul Poiana Mare şi s-a dispus înlocuirea măsurii de siguranţă prevăzută de art. 114 Cod penal cu măsura obligării la tratament medical.

2. Aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
Potrivit art. 4 alin 1 din Legea nr. 221/2009, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Alineatul 2 prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

În prezenta cauză condamnările penale pronunţate împotriva reclamantului şi măsura internării medicale nu se încadrează în categoria celor enumerate de Legea nr. 221/2009 ca având caracter politic potrivit art. 1 respectiv art 3 din lege.

Urmează a se stabili dacă, astfel cum indică art. 4 alin 1 şi 2, faptele pentru care reclamantul a fost condamnat în baza sentinţei penale nr. 68/1977, respectiv prin sentinţa penală nr. 960/1984 precum şi măsura internării medicale dispuse prin sentinţa penală nr. 616/1989 au urmărit „unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare", conform art. 1 alin 3 din Legea nr. 221/2009. Art. 2 alin 1 din OUG nr. 214/1999 prevede că reprezintă „infracţiuni săvârşite din motive politice, infracţiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politica;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială."

Tribunalul constată coroborând înscrisurile de la dosar cu proba testimonială administrată în cauză faptul că sancţiunile penale aplicate reclamantului prin sentinţele penale sus menţionate erau menite să reprime nu atât activitatea infracţională a acestuia ci comportamentul reclamantului perceput de autorităţile comuniste ca fiind unul periculos prin aceea că nu cadra cu doctrina totalitaristă. În acest sens tribunalul subliniază cele menţinute în raportul secret din 8.02.1972 în care se arată că „deşi nu se conturează o activitate infracţională concretă, activitatea desfăşurată de numitul Gregorian Bivolaru îmbracă un caracter necorespunzător" (fila 185).

Alegerea reclamantului de a avea un anumit set de valori, concepţii, idei, practicarea yoga au fost percepute ca sfidând politica oficială de stat din perioada comunistă tocmai prin aceea că reclamantul prin comportamentul său înţelegea să îşi exercite o serie de drepturi fundamentale, aparent recunoscute şi prin legislaţia comunistă, dar în fapt îngrădite în mod sistematic mai ales prin controlul exercitat, ca în prezenta cauză, de organele de securitate.

În baza art 4 alin 1 şi 2 din Legea nr 221/2009 coroborat cu art. 2 din OUG nr 214/1999, tribunalul nu este chemat să procedeze la rejudecarea cauzelor penale finalizate prin sentinţele penale nr. 68/1977, sentinţa penală nr. 960/1984 respectiv sentinţa penală nr. 616/1989, ci doar trebuie să verifice scopul faptelor pentru care reclamantul a fost condamnat, indiferent de calificarea juridică dată de instanţele de judecată în acea perioadă, cu atât mai mult cu cât este de notorietate istorică faptul ca în acea perioadă multe din procedurile penale erau menite nu atât să pedepsească încălcarea unor norme de drept comun, cît să sancţioneze indirect fronda la adresa regimului totalitar prin anihilarea sau discreditarea celor care susţineau alte valori şi principii decât cele ale regimului.

Din întreg materialul probator administrat rezultă că reclamantul prin comportamentul său care a făcut obiectul unei continue supravegheri din partea organelor de securitate în perioada 1970 -1989, precum şi a unor investigaţii penale din partea organelor de cercetare penală finalizate prin sentinţele sus menţionate urmărea să îşi exercite o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale - în principal, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare, libertatea de asociere şi întrunire paşnică, dreptul la integritate fizică şi la inviolabilitatea corespondenţei şi a domiciliului.

Tribunalul subliniază că perioada îndelungată, amploarea, caracterul sistematic al măsurilor luate de organele de securitate împotriva reclamantului în perioada 1970 - 1989 de măsuri de supraveghere din partea organelor de securitate (filaj, investigaţii, percheziţii, interceptări telefonice, interceptarea corespondenţei, reţele informative, privare de libertate, confiscări ilegale, internare medicală) modalitatea în care condamnările penale interveneau tocmai pentru sancţiona comportamentul reclamantului prin care acesta îşi exercita o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale, prin promovarea unor valori specifice pluralismului şi societăţii democratice, dar care nu cadrau cu sistemul comunist, reprezintă elemente importante pentru a constata îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 alin 1 din OUG nr. 214/1999.

Instanţa de judecată constată că în procesul de condamnare oficială a comunismului, concretizat în plan legislativ prin adoptarea unor acte normative cu caracter reparatoriu (Decretul Lege nr.118/1990, OUG nr. 214/1999, Legea nr.221/2009) s-a subliniat în urma cercetării ştiinţifico - istorice, că printre politicile criminale ale regimului s-a numărat şi „persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală; persecutarea minorităţilor de gândire de la Asociaţia Teosofică Română în anii 1950 şi până la prigonirea mişcării Meditaţiei Transcendentale în anii 1980. De-a lungul întregii sale existenţe, regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de gândire." (Raport final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, fila 636). În cadrul aceluiaşi document s-a concluzionat faptul că „regimul comunist din România, un sistem totalitar de la înfiinţare şi până la prăbuşire, a fost unul bazat pe încălcarea constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare şi corupţie."

Pe cale de consecinţă, având în vedere îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin 1 şi 2 coroborat cu art. 1 alin 3 din Legea nr. 221/2009 şi art. 2 alin. 1 lit. b şi d, art. 3 lit. b din OUG nr. 214/1999, tribunalul va admite în parte acţiunea şi va constata caracterul politic al condamnărilor dispuse împotriva reclamantului prin sentinţa penală nr. 68/1977, sentinţa penală nr. 960/1984, precum şi caracterul politic al măsurii internării medicale a reclamantului dispuse împotriva reclamantului prin sentinţa penală nr. 616/1989.

3. Asupra cererii de acordare de despăgubiri
În ceea ce priveşte capătul de cerere relativ la acordarea de despăgubiri întemeiat pe prevederile art 998 - 999 Cod civil, având în vedere soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune admisă de instanţă prin încheierea din 10.02.2011, va respinge ca fiind prescris capătul de cerere privind acordarea daunelor formulate în temeiul art. 998 Cod Civil.

În ceea ce priveşte temeiul de drept indicat prin cererea introductivă, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, tribunalul subliniază faptul că prin Decizia nr. 1385/2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 Curtea Constituţională a României a stabilit cu putere obligatorie că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora potrivit cu care „(1) Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:"

Pentru a decide astfel, Curtea Constituţională a reţinut că „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989."

De asemenea, Curtea a reţinut că „potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conţinutul şi fundamentarea soluţiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativa a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementarilor interne, precum şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte".

În acest context, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 ,,nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmaţia din Expunerea de motive a Legii, în sensul că "pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită." Aşa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, s-a apreciat că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.

Totodată, textul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă.

Chiar daca prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă.

Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).

Curtea a observat că „în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viasu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat ca Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de "legalitate" au fost grav atinse."

Faţă de această situaţie de fapt, în lumina Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale văzând şi prevederile art. 147 alin. 1 din Constituţie potrivit cu care „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", tribunalul apreciază că acest capăt de cerere este neîntemeiat.


Respinge ca fiind prescris capătul de cerere privind acordarea daunelor formulate în temeiul art. 998 Cod Civil.



Recomandări:
Sentinţă neschimbată: Gregorian Bivolaru este nevinovat! Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul parchetului în cazul profesorului de yoga
Cazul Gregorian Bivolaru – un record al rezistenţei faţă de abuzurile autorităţilor statului român şi ale presei aservite (1)
Gabriel Andreescu, „Reprimarea mişcării Yoga în anii `80”, Polirom – 2008
Gabriel Andreescu, „Dimensiunea culturală a cazului Bivolaru - Dificultatea intelectualilor de a fi simpatetici cu victima”; Revista „Altitudini. Cultură & Societate”, Anul I, nr. 1, Martie 2006, Pagina 48 - Rubrica “Ultima pagină”
Filmul documentar „MISA şi Gregorian Bivolaru, În căutarea Adevărului” – 2010
Gregorian Bivolaru, un Jan van Helsing al României